CURS VALUTAR
original_funeralii_regele_mihai_i_1

Adevaratul mostenitor al Regelui: Klaus Iohannis

2 comentarii / 4431 vizualizări / 18 decembrie 2017

Odată la cîțiva ani, România intră în ceea ce s-ar putea numi o psihoză colectivă grație unor evenimente, iar timp de cîteva zile e greu să te mai înțelegi cu românii. A avea o opinie contrară e de-a dreptul riscant. Noroc că nu durează decît scurtă vreme. O asemenea psihoză a fost produsă și de moartea fostului suveran; pentru vreo săptămînă, o nație peste 80% republicană, conform tuturor sondajelor făcute vreodată, a devenit, brusc regalistă. Și culmea, marele beneficiar pare să fie un republican, anume Klaus Iohannis.

Să te ferească Dumnezeu să fi spus în ultimele zile ceva despre Regele Mihai care să contravină mitologiei postume, prin care ex-suveranul a devenit un personaj magic, care ar fi dus țara pe cele mai înalte culmi dacă i s-ar fi dat șansa și ar fi creat generații noi de români inteligenți, culți, manierați și plasați în primele rînduri ale civilizației mondiale. Ah, eterna și fascinanta istorie contrafactuală: cum ar fi fost dacă…?
Unii spun că România ar fi, de acum, pregătită să redevină monarhie, pentru că sute de mii de români și-ar fi arătat dragostea față de Rege cu prilejul înmormîntării.

Se uită că în 1992 au fost chiar mai mulți, dar România tot republicană a rămas, conform sondajelor.
Acele sondaje devastatoare, pe care le-au avut și liderii țărăniști, plus Emil Constantinescu, după venirea la putere în 1996, cînd au lăsat-o moartă cu referendumul pentru reinstaurarea monarhiei și nu au avut nici măcar curajul restiturii fostelor proprietăți regale ori măcar al adoptării legii privind drepturile foștilor șefi de stat.

Nu a fost vorba de ticăloșie, cum acuză unii, ci de realism politic. Opțiunea pro-monarhică a cîntărit mult în alegerea lui Constantinescu drept candidat, în 1992, al CDR, dar și mai mult a cîntărit faptul că era fost membru PCR, ceea ce ar fi dat un semnal liniștitor către milioanele de alegători foști comuniști. În 1996, Emil s-a ferit de tema monarhiei, în campanie, tocmai pentru că știa opțiunile românilor, iar PDSR, în contrapartidă, exact aici apăsa pedala contra lui.

Se uită și că nu doar Iliescu, ci și Câmpeanu, Coposu ori Diaconescu s-au opus vizitei Regelui în 1990.
Marele Coposu, spre exemplu, nu voia ca Regele să bată ca milogii, pe la porți, ci să revină maiestuos, chemat de popor. Fostul suveran a avut, însă, propria agendă, cam ciudată și neclară.

Psihoza de cîteva zile produsă de Paști, în 1992, s-a risipit ca fumul.
Peste cîteva luni, ca să glumim un pic, un alt Rege Mihai provoca o psihoză încă și mai mare, inclusiv în clasa politică. E vorba de Regele pop-ului, Michael Jackson, care scotea și el zeci de mii de oameni în lacrimi, pe străzi, și aduna suta de mii pe stadion – pe bani foarte grei, nu gratis. În spatele lui se încolonaseră, la vremea respectivă, aproape toți politicienii de top, ca să-și ia rația de ”Maicăl”.
În 1997, o altă psihoză s-a declanșat la moartea unui personaj care nu avea absolut nicio legătură cu România: prințesa Diana. Asta nu a împiedicat mii de români, inclusiv nenumărate bătrîne cu broboade țărănești pe cap, să aprindă, pioși, lumînări de sufletul răposatei, deși reportajele de teren dovedeau că majoritatea abia aveau habar cine fusese și ce făcuse-n viață. Cu microfonul sub nas, însă, toată lumea își dădea cu părerea despre Lady Di.

Revenind, din păcate pentru fostul suveran, simpla curiozitate și orgoliul ieftin de a povesti nepoților ”am fost și l-am văzut pe Rege” nu se convertesc automat în acțiuni politice. Așa se explică faptul că totul a rămas ca în tren cu monarhia, chit că azi mulți își cer, ipocrit, iertare pentru inactivitate.

Există, însă, și un efect benefic al acestor psihoze de moment: ele ridică, într-o anume măsură, cota de simpatie a celor aflați în epicentrul lor.
O asemenea psihoză, produsă la moartea Seniorului Corneliu Coposu – personaj pe care, drepți să fim, mult mai mulți români îl urau decît îl iubeau, în 1995 – a dus la urcarea CDR pe primul loc în sondaje și la cîștigarea alegerilor, în anul următor.

Tocmai această creștere a cotei de simpatie ar putea explica unele ciudățenii produse în ultimele zile.

Că cetățenii de rînd au căzut victimă fenomenului de mulțime psihologică și s-au vopsit peste noapte, temporar, în regaliști înfocați ar mai fi de înțeles, omenește.

Lucrurile se complică, însă, cînd vine vorba de structuri bine ținute în frîu de serviciile secrete, precum unele organe de presă, figuri publice sau de grupările TFL-iste.

Cînd și cum oare și-au găsit junii corporatiști născuți după revoluție viziunile monarhice zgomotos manifestate recent, cînd ei sunt, de fapt, prin educație, prin mediul de creștere și prin subțirimea legăturilor istorice, cel mai puțin susceptibili de asemenea opțiuni?

Cum și-au amintit brusc, foști securiști notorii ori odraselele lor, că știu cu lux de amănunte istoria regalității încă din comunism, de la părinții lor cei grijulii(?!!), care le povesteau în familie ce era strict interzis la școală?

Cum au devenit anumite televiziuni atît de devotate cauzei regale, deși la butoanele lor se află mai degrabă personaje care aplaudau, cîndva, fugărirea pe autostradă a monarhului? (Asta, cu atît mai mult cu cît funeraliile Regelui nu au fost deloc generatoare de rating, mai degrabă dimpotrivă.)

Cum de s-au repezit să elogieze fără limită personalitatea Regelui organe de presă și figuri dubioase care ar fi trebuit, mai degrabă, să tacă, rușinate?
Cum de s-a dat microfonul comentariilor din off unor indivizi penibili, care au slobozit pe micile ecrane enormități greu de etichetat, sfidînd nu doar dovezile istorice, ci și bunul simț cel mai elementar?
(Nici nu e de mirare rapiditatea cu care s-a propus sanctificarea Regelui!)

Asta în timp ce, culmea ironiei, personaje precum Călin Popescu Tăriceanu care, de-a lungul anilor, s-au manifestat în favoarea fostului suveran, s-au trezit înjurate și acuzate aiurea-n tramvai de diverși neica-nimeni virtuali că se închină la catafalcul monarhului. (Ne amintim că Tăriceanu a criticat, ca premier, pe vremuri, acțiunea statului român în justiție contra Regelui pe marginea scandalului unor tablouri scoase din țară).

Toate acestea reprezintă, în aparență, un mister.

Care să fie explicația acestui val nefiresc de efuziuni sentimentale pe adresa Regelui, din partea unor entități controlate sever de servicii ?

Un posibil răspuns ar fi avantajele de imagine pentru actualul președinte, Klaus Iohannis.

În condițiile în care, zile în șir, s-a vorbit exagerat de mult despre rolul benefic al omului providențial din fruntea statului și foarte puțin – și atunci doar negativ – despre clasa politică în ansamblu, e de așteptat un transfer subconștient masiv de simpatie dinspre Rege către președinte.

E de-a dreptul straniu faptul că figura Regelui – nu doar Mihai, ci și Carol sau Ferdinand – a fost atent decupată de partidele politice și înfățișată separat, în toată splendoarea, după cum observa azi, într-un material extrem de lucid, și analistul Ion Cristoiu.

Care partide, totuși, au pus pe picioare monarhia cu un veac și mai bine în urmă.
Tăcerea pe subiect a PNL, cel puțin, a fost de-a dreptul halucinantă, deși partidul se revendică de la neamul Brătienilor, artizanii regalității la noi.

Abia ieri, la congresul femeilor liberale, Ludovic Orban a îngăimat ceva:
”PNL a fost, este și va fi partenerul Casei Regale a României. Primul pas făcut de Majestatea Sa, Carol I, primul Rege al României, primul pas pe tărâm românesc l-a făcut cu Ion C. Brătianu.  Și de atunci a existat o istorie în care parteneriatul între PNL și Monarhia românească au dus România spre Europa, spre modernizare și au reușit să creeze un Stat Național Unitar, modern”.

Subțire rău de tot.

Dincolo de asta, avem o imagine atent creionată.
Regii României, inclusiv Mihai, niște germani providențiali, plasați deasupra intereselor clasei politice, în general corupte și bicisnice, iată niște figuri numai bune de corelat, subconștient, cu cea a neamțului Klaus Iohannis.
Un alt personaj providențial care se ține, și el, la distanță de clasa politică actuală, deși unii, cu PNL în frunte, se fac preș la picioarele lui și au decretat încă înainte cu doi ani și ceva de alegeri, prin decizie a congresului, că nu concep alt candidat pentru 2019.

Imagologic vorbind, campania din aceste zile nu a fost lipsită de abilitate.

Cu un Iohannis făcînd totul pentru a fi pe lungimea de undă a cîntătorilor deșănțați ai Regelui și cu atacuri dure, concomitent, la clasa politică actuală (care, inexplicabil, a tăcut mîlc și a încasat stoic, mai ales PSD, deși ar fi găsit argumente să se apere), cota președinției poate crește suficient cît să merite efortul.
Mai ales că vine anul marelui Centenar, iar figurile monarhilor români vor fi, probabil, aprig rostogolite, pe mai departe, în contextul formării României moderne, așa că tema rămîne numai bună de exploatat mult și bine de aici încolo.

Pritocind degrabă legea privind casa regală, PSD și ALDE vor fi sperat că își atrag electoral simpatiile monarhiștilor. La cum au evoluat lucrurile în perioada funeraliilor, marele cîștigător s-ar putea să fie, însă, președintele. (Bogdan Tiberiu Iacob)

FoloseSte contul de Facebook pentru a comenta

2 Comentarii

  1. Bateți campii fara niciun pic de grație.

  2. 1. In ultimul an Klausica a devenit Presedinte.
    2. La o emisiune Realiattea, Rares Bogdan a scapat pasarica din gura: Charles de Romania.
    3. Nu e pentru cine se pregateste, ci pentru ci-n se nimereste!

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *