Aproape nimeni nu mai pare preocupat de alegerile parlamentare româneşti din decembrie. Toţi cei interesaţi de politică se ţin informaţi la zi cu ce-a mai zis şi pe cine a mai numit Donald Trump în America. Şi poate pe drept cuvânt. Revoluţia conservatoare americană abia începută, dacă va fi dusă până la capăt, va schimba lumea. Efectele ei asupra îmbătrânitei Europe pot fi de o magnitudine necunoscută generaţiilor actuale. Căderea sistemului mondial de putere, neoconservator şi neoliberal, globalist, unipolar, ghidat de pax americana, va putea fi comparată cu căderea sistemului comunist din 1989, cu care şi seamănă, de altfel, ca două picături de apă. Cei care pun cruce globalismului, liberului schimb fără nici o limitare protecţionistă, lui political correctness şi neoliberalismului deşănţat sunt conservatorii tradiţionali şi liberalii clasici, iar nu socialiştii.
În paranteză fie spus, şi în România PSD joacă de câţiva ani mai degrabă rolul unui partid conservator. PSD este adevăratul partid conservator, şi nu impostura comică inventată de oligarhul Dan Voiculescu. Atât că nici PSD nu-şi asumă deplin rolul, şi nici comentatorii şi analiştii nu par dispuşi să renunţe la lupta „socialistă” împotriva comunismului, condusă „democratic” de oligarhi. PSD-ul de azi, după decimarea produsă de arestările în masă, e şi naţional, şi conservator. PSD face parte din România reală, spre deosebire de oengiştii globalişti, la apus şi ei.
În acest context revoluţionar (conservator), ne-a sosit şi o veste bună. Vestea bună vine, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori pentru români, din Franţa. În alegerile primare ale dreptei franceze pentru prezidenţiale a ieşit câştigător în primul tur chiar cel mai bun candidat de la Georges Pompidou încoace. (În competiţiile politice, nu întotdeauna câştigă cei mai buni. Iar noi, românii, avem exemple gârlă.) Câştigătorul primului tur al primarelor în Franţa este fostul prim-ministru din mandatul de preşedinte al lui Nicolas Sarkozy, François Fillon, catolic, conservator în valorile societale şi liberal în viziunea sa economică. Dotat cu un program economic complet, dur, chiar salvator pentru Franţa cum e ea azi. Nicolas Sarkozy şi-a anunţat retragerea din viaţa politică, iar celălalt candidat important, fostul prim-ministru din primul mandat al lui Jacques Chirac, Alain Juppé, a fost surclasat categoric, deşi toate sondajele din ultimul an, şi până în ultima zi, îl dădeau câştigător la distanţă. Era favoritul incontestabil al establishment-ului politic şi mediatic. Ca Hillary Clinton. Fostul preşedinte Sarkozy şi-a chemat susţinătorii, şi încă are destui, să-l voteze în turul doi al primarelor dreptei, duminica viitoare, pe François Fillon. Rezultatele din primul tur vorbesc de la sine : François Fillon 44,2 %, Alain Juppé 28,4 %, Nicolas Sarkozy 20,7 %.
Dar care e vestea bună pentru România ? E aceea că Franţa, cu François Fillon preşedinte, va rămâne foarte probabil în UE şi va contrabalansa puterea mult prea mare pe care şi-a tras-o de partea sa Germania. Efectul celuilalt probabil candidat din turul doi al prezidenţialelor franceze din mai 2017, preşedinta Frontului Naţional, Marine Le Pen, este greşit asimilat cu efectul Brexitului sau al alegerii lui Trump în SUA. Comparaţia pertinentă pentru Marine Le Pen, ca şi pentru tatăl său, este cea cu Corneliu Vadim Tudor şi cu PRM. Adică Frontul Naţional nu are conţinut autentic, nici program şi nici oameni care să-l încarneze, fiind doar un rezervor în care se adună un enorm vot protestatar dar ineficient politic. Asemănarea Frontului Naţional francez cu partidele zise „naţionaliste” de azi din România, mult mai mici şi mai inofensive, e şi ea pertinentă. La noi, Sistemul e deocamdată mult mai convingător…
Dar să revenim. Alegerea lui Donald Trump poate fi pentru Germania, locomotiva economică şi politică a UE, oportunitatea visată pentru a-şi abandona total statutul de protectorat american în care a fost obligată să funcţioneze din 1945 până azi. Pentru America lui Trump, NATO, în sistema de finanţare actuală, nu mai e viabil. Dar nici Germania nu va accepta să finanţeze o armată condusă doar de americani. Ceea ce părea de domeniul fanteziei sau coşmarului din 1945 încoace devine brusc plauzibil : o nouă armată germană. Cu tot ce înseamnă asta. O UE fără Franţa şi Italia după ieşirea Marii Britanii ar însemna pur şi simplu un al treilea sau al patrulea Reich. Lucru pe care nu-l doreşte nimeni, nici măcar germanii luminaţi.
Politicienii români nu par deloc conectaţi la marile şi foarte rapidele schimbări din lume. Iar cei care ar trebui să-i informeze şi să-i sfătuiască nu au arătat până acum nici mari competenţe, nici geniu strategic, ci doar, din când în când, o retorică bombastică, jenantă. Ce valoare mai au deci alegerile de azi din România ? (Petru Romoşan)