Despre monarhia română se tot vorbește în ultimele zile, după decesul ultimului suveran al țării, dar prea puțini români știu modul exact în care ea a fost instaurată în România. Mai în glumă, mai în serios, regalitatea noastră a făcut obiectul unor tîrguieli ca la piață, emisari ai guvernului umblînd din om în om, prin occident, în căutarea unui nobil interesat să conducă o țară proaspăt creată și plină de probleme. Iar soluția salvatoare a venit, finalmente, de la un ziarist italian și de la familia unei cameriste franceze, care l-a negociat pe Carol direct cu Napoleon al lll-lea și care poate fi numită, astfel, ”nașa” monarhiei române.

În acest caz, avem de a face cu o veritabilă dezvăluire, făcută relativ recent de un mare monarhist român, istoricul și diplomatul Neagu Djuvara, în cartea ”O scurtă istorie a poporului român povestită celor tineri”. Spunem dezvăluire pentru că relatarea lui Djuvara este desprinsă dintr-un volum de memorii ale celui însărcinat cu găsirea unui rege pentru România, care nu a apucat, din varii motive, să vadă lumina tiparului.

Filip de Flandra spune ”pas”

Să vedem, întîi, cadrul general, așa cum e descris de istoric:
”Guvernul provizoriu, grabnic constituit a doua zi sub preşedinţia lui Ion Ghica (omul de la 1848, apoi de mai multe ori prim-ministru pentru scurtă vreme, căci nu ştia să fie om de partid; iar la bătrâneţe s-a revelat, în scrisorile lui către Vasile Alecsandri, ca unul dintre marii noştri prozatori), oferă coroana României principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, care însă refuză. Nu-l interesa să domnească peste o ţară din Răsăritul Europei, încă vasală a Turciei! Ne aflam deodată într-o situaţie dramatică: „puterile garante” care nu consimţiseră Unirea din 1859 decât pentru durata domniei lui Cuza, puteau profita de ocazie ca să denunţe acordul — se ştia că nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu vedeau cu ochi buni eventuala instalare în România a unei dinastii străine. Ion Ghica trimite atunci grabnic la Paris, ca „agent al guvernului provizoriu”, pe Ion Bălăceanu pentru a-i cere lui Napoleon al III-lea un principe străin. Bălăceanu e ales fiindcă-l întâlnise odată pe împăratul Franţei pe câmpul de război de la Solferino, în 1859, trimis fiind de Cuza”.

Mareșalii lui Napoleon refuză și ei. Nimeni nu vrea să ”ia” România

De aici, începe partea neștiută a poveștii.

Scrie Djuvara: ”Iată versiunea lui Bălăceanu. (Vă povestesc aici un lucru încă inedit, pe care îl cunosc din memoriile lui Bălăceanu, care, din diverse motive, n-au fost încă publi­cate, iar eu am avut norocul să obţin o copie de la o nepoată a lui Bălăceanu, o baronesă franţuzoaică, dece­dată între timp.)
Ministrul francez de externe îl primeşte pe Bălăceanu foarte rece: „Cine-i acest agent al unui guvern revoluţionar care a răsturnat pe un protejat al împăratului? Nu vrem să-l primim.” Bălăceanu reuşeşte, prin manevre de culise, să fie totuşi primit de împărat, îi cere mai întâi iertare pentru răsturnarea lui Cuza, explicându-i motivele, şi îi spune apoi: „Maiestate, românii vă cer să ne daţi un domn.” Napoleon al III-lea, luat prin sur­prindere, a cerut răgaz să se gândească. A solicitat pe doi dintre mareşalii lui, care au refuzat. Trec peste amănunte. Săptămânile se scurgeau în disperare. Bălăceanu cerea sfaturi în dreapta şi în stânga. După sugestia unui ziarist de origine italiană, Ubicini, mare simpatizant al românilor — scrisese articole şi cărţi în favoarea cauzei noastre —, merge s-o vadă pe „Madame Cornu”, soţia unui pictor francez, fata unei foste cameriste a mamei împăratului — copilărise cu acesta, când erau în exil. Republicană fiind, era supărată acum că Napoleon al III-lea se procla­mase împărat! — dar păstrase cu el legături prieteneşti, ca acelea din copilărie, care nu se sting. Doamnei Cornu, după o vreme, i-a venit ideea să-l propună pe tânărul Carol de Hohenzollern, nu fiindcă era rudă (foarte depăr­tată) cu regele Prusiei Wilhelm de Hohenzollern, viitor împărat al Germaniei, ci fiindcă se întâmpla a fi nepotul lui Napoleon al III-lea pe linie maternă! Cele două buni­ci ale lui Carol erau franţuzoaice şi rude apropiate cu familia lui Napoleon. Doamna Cornu s-a dus la Napoleon al III-lea şi i-a zis: „Maiestate, de ce nu-l propuneţi pe nepotul dumneavoastră Carol de Hohenzollern, care-i locotenent în armata prusacă?” Napoleon al III-lea a pri­mit această idee cu toate că miniştrii lui nu erau de acord să se propună un neamţ, dar lui Napoleon al III-lea i-a plăcut foarte mult ideea de a propune o rudă a lui, şi l-a îndemnat pe Bălăceanu să ia legătura cu familia Hohen­zollern şi cu cancelarul Prusiei, Bismarck. A venit apoi Ion Brătianu, şeful partidului liberal, şi de asemenea a insistat pe lângă familia Hohenzollern, care la început nu prea era dispusă să accepte propunerea”.

Finalmente, tatăl lui Carol l a fost convins – la negocieri, viitorul rege stătea, cuminte, pe un taburet la picioarele părintelui Anton de Hohenzollern – iar întemeietorul dinastiei regale a venit în România incognito, pe un vas fluvial, de teamă să nu fie arestat de austrieci,

”De-acum istoria României intră într-o nouă fază” conchide istoricul Djuvara. (B.T.I.)

foto: europolitics.ro