În septembrie 1985, Mexicul a fost lovit de un cutremur castastrofal de 8 grade pe scara Richter, urmat în zilele următoare de replici atingînd chiar și 7,5 grade, cu doar vreo opt luni înaintea startului campionatului mondial de fotbal. Dezastrul a fost de proporții inimaginabile într-o țară subdezvoltată și aflată, și așa, în criză economică. Mexicanii au înfruntat, însă, tragedia, și au refuzat să abandoneze organizarea turneului, o mostră de adevărat eroism într-o chestiune de mîndrie națională. România, în schimb, e foarte aproape să se confrunte cu rușinea supremă: incapacitatea de a se conforma angajamentelor privind organizarea unor meciuri amărîte de la Euro 2020, deși singurul cutremur care a lovit-o e cel pesedist.

Țara noastră și-a luat angajamentul să reconstruiască ori să recondiționeze patru stadioane pînă la finele anului următor, cînd inspectorii UEFA ar urma să decidă dacă suntem sau nu pregătiți pentru Euro.

Din păcate, situația e dramatică: aflăm de la oficiali ba că e exclus ca toate patru stadionale să fie gata la termen, ba că se lucrează încă la chestiunile juridice, ba că se caută constructorii(?!!).

Între timp, primul-ministru se chinuie măcar să rețină care sunt stadionele respective, fără succes deocamdată. Încă mai trist, românii nu vor avea garanția succesului indiferent ce se va întîmpla, pentru că ne amintim cu toții cazul stadionului național din București, care era inaugurat cu pompă, dar mai degrabă nefuncțional mult după aceea, ori cel, mai recent, al stadionului nou din Bănie, despre care fotbaliștii suedezi spuneau că are un gazon pe care abia te țineai pe picioare, și asta la cîteva luni după inaugurarea oficială. Teoretic, deci, stadioanele ar putea fi gata, dar să ascundă suprize suficient de neplăcute ca să ne facă de rîs la momentul-cheie.

România nu reușește să fie nici țara lucrului bine început, nici bine făcut, ori măcar terminat cu succes, fără emoții ori mari întîrzieri. Și nici nu dă semne că-i pasă.
Spre comparație, Mexicul a făcut eforturi inumane pentru a nu se face de rîs cu organizarea Mondialului din 1986, deși nimeni nu ar fi condamnat țara dacă ceda organizarea către RFG, cum i s-a propus.

La cutremur s-au prăbușit peste 2800 de mari clădiri, peste 30.000 de locuințe au fost total distruse iar alte 68.000 avariate parțial. Doar în primele 6 săptămîni după seism se excavaseră peste 720.000 de tone de moloz. 516.000 metri pătrați de asfalt, 1.687 de școli și mii de metri de conducte de apă au fost grav afectate.

Numărul morților nu a putut fi niciodată stabilit cu precizie, dar s-a vorbit de cifre de pînă la 45.000 de oameni, dintre care multe mii nu au putut fi identificați.

Per ansamblu, 700.000 de oameni au rămas fără locuințe, 200.000 fără slujbe, 40% din populație a rămas fără curent și 70% fără telefon.

În momentul seismului, Mexicul se afla în al 15-lea an de înglodare în plata datoriilor externe, iar economia era în cădere, ceea ce provoca și tensiuni politice majore.

Pe 31 mai, cîteva luni mai tîrziu, fluierul de start al Mondialului răsuna pe stadionul Azteca din Mexico City, marcînd deschiderea unei ediții de legendă, cu zeul Maradona în prim plan. 14 stadioane, dintre care 4 aflate în zona afectată grav de cutremur și-au făcut datoria impecabil.
A fost un triumf al unui popor greu încercat, dar ambițios și mîndru, totodată.
”Am promis că o facem și am făcut-o” au clamat mexicanii după turneu.

Ce va clama țara Vioricăi ”Rapidgiulești” Dăncilă, peste vreun an, cînd azi, ea abia buchisește numele stadioanelor?
Ne e și teamă să ne imaginăm. (B.T.IACOB)