Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă puterea supremă în materie de justiție. Iar justiția și în sensul ei larg, încorporând procuratura, și în sensul ei corect, rezumându-se doar la magistrații judecători, este, la rândul ei, o putere independentă. În același timp, este și o instanță. Atunci când trebuie să pună în discuție abaterile procurorilor și judecătorilor. CSM îi apăra pe aceștia de orice imixtiune. În același timp, are obligația de a fi o instituție exigentă. Trebuie să și sancționeze. De câte ori este cazul. Dar, iată, statisticile ne arată că CSM este o instanță care refuză să judece.
Este un fapt pozitiv că, prin noul proiect normativ de organizare a justiției, decizia în ceea ce privește desemnarea conducerii instanței supreme și a marilor parchete va reveni în totalitate Consiliului Superior al Magistraturii. Ceea ce trimite, implicit, și la răspundere. În aceste condiții, și răspunderea revine în totalitate CSM. Ce se întâmplă, însă, în materie de răspundere?
Am rămas pur și simplu stupefiat auzind opiniile unor magistrați conform cărora CSM judecă cu asprime toate abaterile săvârșite de procurori și judecători. Statistica demonstrează cu totul și cu totul altceva. Dacă între statistică și percepție există o prăpastie prea mare, atunci concluzia este că CSM nu este capabil să apere cu adevărat justiția pentru că este incapabil să îi judece cu exigență derapajele.
Avem zeci de mii de procurori și de judecători în România. Ei sunt puși la grămadă pentru că așa a vrut legiuitorul. Și nu fiindcă așa scrie în Constituție. Zi de zi, opinia publică ia cunoștință cu stupoare despre situații în care judecători și procurori dovedesc incompetență crasă sau fac abuzuri. Numărul erorilor judiciare este extrem de mare. Nu numai în materie penală. Ci și în procesele civile sau de drept adminstrativ. Dovada că așa stau lucrurile o avem fie de la CEDO, fie de la instanța supremă. Multe dintre aceste erori au la origine nu numai lipsa de profesionalism a unor judecători sau procurori, ci și reaua-credință. Nu există nici cea mai mică îndoială că sunt judecători și procurori în România care fac parte din grupuri ilegitime de interese și își exercită atribuțiile, deliberat, într-un mod incorect. De aceea și numărul plângerilor este foarte mare.
În 2016, au fost 6.823 de sesizări. Dintre acestea, 4.762 împotriva unor judecători, iar 2.061 împotriva unor procurori. Au fost admise, însă, de către CSM doar, țineți-vă bine pe scaun, 51. Adică 0,71% dintre sesizări. Toate celelalte pur și simplu au fost declarate inadmisibile. Ca și când peste 99% dintre oamenii nemulțumiți ar fi loviți de mania persecuției. Ceea ce cred eu că este imposibil.
Tot conform datelor statistice furnizate de doamna Mariana Ghena, președinta CSM, din totalul de sesizări admise, 40 împotriva judecătorilor și 11 împotriva procurorilor, numai 12 s-au transformat în acțiuni disciplinare. În final, cele 6.823 de sesizări s-au materializat în doar 3 decizii de suspendare din funcție și 2 excluderi din magistratură în cazul judecătorilor, iar în cazul procurorilor, 4 sancțiuni, 2 constantnd în avertismente și 2 în diminuarea indemnizațiilor lunare.
Disproporția dintre ce au reclamat oamenii și cazurile în care sesizările au fost totuși soluționate este atât de mare, încât nu există nicio îndoială asupra faptului că CSM, ca instituție, refuză cu obstinație să își judece propriile derpaje.
Independența justiției, mergând până la asumarea de către CSM a numirii șefilor marilor parchete și a nominalizării pentru toate funcțiile din Înalta Curte, merită să fie susținută cu toată tăria. Că de altfel și proiectul prin care Ministerul Justiției nu va mai fi, în viitor, titularul exercitării acțiunii disciplinare împotriva procurorilor și judecătorilor. Dar asemenea măsuri trebuiesc echilibrate, pentru a avea o societate dreaptă și echitabilă, cu instituții menite să asigure controlul asupra derapajelor grave ale unor procurori și judecători. De vreme ce, iată, se dovedește statistic că CSM se deroba de la rolul de judecător al unor asemenea abateri și, în același timp, consideră că asigură din plin controlul, mie cel puțin îmi este limpede că România are nevoie urgentă de o lege a răspunderii procurorilor și de încă o lege a răspunderii judecătorilor. Atât cât justiția controlează societatea românească, și societatea are dreptul să controleze justiția. (Sorin Rosca Stănescu)