Îmi amintesc că primul ziar care mi-a căzut în mînă după căderea lui Ceaușescu a fost ”Libertatea”, în seara zilei de 22 decembrie. Se distribuia – nu mă întrebați de ce – din cuva unui mic excavator pe Brezoianu, lîngă Palatul Universul, și oamenii se băteau pe el. Firesc, doar titra la pagina întîi inimaginabilul ”Tiranul a fost învins! Puterea este în mîinile poporului!”. Era, de fapt, primul ziar care apărea pe stil nou și marca debutul unei perioade de vreo jumătate de an în care presa devenea cea mai de preț marfă. Cozile la chioșcuri le băteau pe cele la carne, de pe vremuri.

În cîteva săptămîni apăreau zeci, sute de alte publicații, multe private, de astă dată.

Citeam, avid, tot ce prindeam, cu elanul celor 23 de ani ai mei.
Și ca mine, mai toți românii.
Se dădeau organele din mînă în mînă, la schimb, precum casetele video.
În scurt timp îmi atrage atenția, mie și multor altora, scriitura unuia, Cîrstoiu sau Cristoiu, așa ceva.
Îl întîlnisem în mai multe publicații, dar peste tot se remarca prin același stil aparte, pragmatic, sec, lucid, fără înflorituri.
Era epoca în care ziariștii plîngeau peste tiparnițe cu lacrimi de sînge, precum oile baciului din Miorița, se comenta pînă și buletinul meteo, lipsea informația concretă, dar abundau lamentările.
Și mai toată presa cînta revoluția în cor, deși românii începeau vertiginos să miroasă că lucrurile nu-s chiar așa cum li se prezentau.
Într-o pletoră de articole hormonale, Cîrstoiu ăla scria ALTCEVA și lumea a remarcat rapid.
Se comenta pe larg la colțul străzii, îmi amintesc, despre el: cine e și de unde vine?
Alte nume din ”noua” presă erau identificate lesne din paginile fostelor gazete comuniste; cu Ion Cristoiu era mai complicat, nu-l știa nimeni, cel puțin dintre cei cu care aveam ocazia să toc evenimentele vremii,
Și nu se știa nici cum arată.
O fi tînăr, bătrîn?
M-am lămurit oleacă atunci cînd i-a apărut pentru prima dată o poză lîngă un articol de ultimă pagină. Dar nu prea spunea nimic nici micuța fotografie, cît unghia.
Ulterior, fotografia a început să-i apară regulat lîngă analizele pe care le publica și ceva mai mare. În sfîrșit, idolul căpăta și un chip.

La vreo 6-7 luni după revoluție, maică-mea se împrietenește pe stradă cu o basarabeancă solidă și plină de viață, venită de peste Prut să vadă Bucureștii. Nu cu mîna goală, ci cu elastic, fermoare, fierbătoare de cafea, rîșnițe de piper și alte trăsnăi care se vindeau bine la noi, direct pe stradă.
Mama a adus-o pe Anușka acasă și am stat pe îndelete la taclale, fascinat de poveștile din țara de peste Prut despre care știam atît de puțin, subiect interzis, deh…
Din una în alta, Anușka își face curaj și îmi spune că e ziarista la o publicație moldovenească, ceva cu trandafir în nume, și că ar fi interesată de o colaborare la un ziar serios din București.

Care ar fi cel mai bun?

Am răspuns fără să clipesc: ”Expres Magazin”. Un săptămînal la care lucrau nume sonore, dar mai ales preferatul meu, Cristoiu, care ajunsese să mă fascineze de-a dreptul.
Abia așteptam să treacă săptămîna și să-i citesc editorialele; practic, începusem deja, fără să realizez, instructajul, de la distanță, de presă, cu doi ani înainte de a deveni ziarist.

N-aș spune că mama era de aceeași opinie: amorezată de Ion Iliescu, era deranjată de orice critică la adresa lui, iar Ion Cristoiu era deja pe lista ei neagră, braț la braț cu Băcanu. Doi nesuferiți în comparație cu fermecătorii Darie Novăceanu, Alexandru Piru ori Octavian Știreanu, stîlpii mediatici ai noii puteri. ”De ce nu o duci pe Anușka la ”Adevărul”, ziar serios și de ținută?” am încheiat citatul.

În fine, la insistențele Anușkăi, i-am promis și m-am ținut de cuvînt: a doua zi am plecat împreună pe Calea Victoriei, într-o clădire fantomatică, fostul sediu al Ministerului Industriei Constructoare de Mașini, unde avea niște birouri trustul Expres.
Lugubră clădire pe afară și pe dinăuntru, veche, neîngrijită, întunecată, aveai senzația la fiecare pas că îți cade ceva în cap.
Cu chiu cu vai am găsit biroul lui Nistorescu, acționar și director la ”Expres”, pe la etajul 2 sau 3. Omul ne-a primit fără rezerve ori fasoane, chiar încîntat să audă că reputația publicațiilor lui a ajuns în Basarabia – Anușka exagerase un pic, la sfatul meu! – și i-a propus pe loc un contract, vreo cîteva sute de lei per material săptămînal la Expres, ceea ce era excelent pe atunci.
În timp ce discutam în trei, se deschide o ușă din fundul biroului lui Nistorescu și intră un personaj de-a dreptul pitoresc. Mai degrabă scund, cam dolofan, cu părul lung și negru pana corbului, dar, mai ales, cu niște blugi epocali: manșetele erau întoarse jos, fără a fi cusute, preț de vreo două laturi de palmă, nimic de a face cu moda vremii. Salută politicos, zîmbitor, și ușor peltic.
Nu conta, îmi căzuse oricum falca de emoție: în față-mi se afla idolul meu.
Și mă și salutase!
Mă luase febra și mi se învîrteau gînduri peste gînduri în minte.
O să apuc vreodată să scriu la gazetă? O să apuc vreodată să lucrez cu El? O să apuc, măcar, să discut vreodată cu el, nu de alta, dar aveam doar vreun milion și jumătate de întrebări care mă chinuiau și părea singurul capabil să-mi răspundă.

Am plecat cu capul vîjîind de acolo, la brațul unei moldovence cît ușa, mîndră nevoie mare că a cunoscut cei mai tari ziariști români în viață, așa decretasem eu și nu suportam contrazicere.

Am continuat să citesc și mai avid articolele lui Ion Cristoiu – doar de acum ne știam, nu? – și să visez cu ochii deschiși la momentul cînd aveam să ”cînt” sub bagheta lui.
Au trecut patru ani pînă s-a întîmplat asta; culmea, nu eu m-am dus după el, cum trăgeam nădeje, ci invers, vorba vine. La începutul lui 1994, descindea ca director la ”Tineretul Liber”, unde lucram pe atunci. Îl apucasem pe Dumnezeu de un picior!
Cîteva luni mai tîrziu, mă transferam – alt vis împlinit – la ”Evenimentul zilei”.

Iar după alți trei ani, într-o seară tristă, prin februarie 1997, eram de serviciu pe redacție cînd, pe la orele 20, dacă îmi amintesc bine, s-a deschis ușa biroului ”cel mare” și Maestrul a ieșit cu un troller și o geantă de umăr, singur și tăcut, cu privirea goală. Puțină lume spre deloc pe culoar.
Nu mi-a răspuns la salut, parcă nici nu m-a văzut cînd a trecut pe lîngă mine, și a ieșit definitiv pe ușa ziarului de el creat și transformat în fenomen.
Ion Cristoiu demisionase în acea zi.
Din motive de nimeni înțelese, selectase pentru ultimul număr sub conducerea sa numai reacții de bucurie că pleacă, de la cititori, în timp ce în redacție era atmosferă de doliu. Nici azi nu știu ce a vrut să sublinieze cu acele mesaje, categoric minoritare în raport cu mulțimea de telefoane de supărare care veneau potop. Nu era doar idolul meu, ci al milioane de români, la urma-urmei.

Din fericire, nu a fost Sfîrșitul.

Sunt 21 de ani de la acea seară necăjită, dintr-o redacție mult prea mică în raport cu ceea ce crea.
Și aproape 29 de ani de cînd l-am întîlnit prima dată live.
Maestrul a traversat epocile și a rezistat cu brio în timp ce în jurul lui nume grele se înălțau și se prăbușeau, nu o dată cu zgomot.
”Vîndutul” tuturor regimurilor, cum susțineau invidioșii cu năduf, nu a deținut niciodată după revoluție vreo funcție la stat, deși era dat permanent ca viitor șef al TVR, Radio, Agerpres; nu a fost propus ambasador, ministru al Culturii ori al Informațiilor, șef al CNA, al CNSAS, al SRI șamd, deși zvonurile erau mereu la ordinea zilei. A avut o amărîtă de emisiune culturală la TVR și nu au știut cum să-i facă vînt mai repede.
Pentru că nu era ”de încredere” cum puncta corect, odată, premierul Adrian Năstase. Nu a fost niciodată decorat de vreun președinte, spre deosebire de femeile de serviciu și de șoferii de la Cotroceni.
Puțini mai sunt cei plecați pe drumul noii prese în 1990 care să supraviețuiască azi pe piață, în orice caz niciunul la nivelul Maestrului.

S-au ”stins” unul cîte unul.

Poate pentru că niciunul nu a iubit presa cum o iubește el.

Mîine, Maestrul împlinește 70 de ani și îi urez de pe acum ”La mulți ani!” din toată inima puștiului de 23 de ani de odinioară, care inimă se mișcă mai greu, pentru că numără și ea, azi, 50 de anișori bătuți pe muchie.

Și căruia Maestrul i-a pus, fără să știe chiar, o meserie în brațe.

Un ”puști” care încă se mai face, instinctiv, mic în scaun cînd îl sună Maestrul să-l întrebe: ”Și, ce se mai întîmplă azi, ce mai e nou?…”.
Speriat că ar putea fi prins pe picior greșit că a ratat știrea zilei.
Nu de alta, dar cînd e vorba de presă, Maestrul e neiertător! (Bogdan Tiberiu Iacob)