Summitul de la Varșovia care tocmai s-a încheiat are un rezultat contrar celui așteptat. Atât de români, cât și de înșiși inițiatorii săi. Politica maritimă a fost, pur și simplu, amânată. Pentru un alt summit. Din octombrie. La care, însă, nu vor mai participa șefii de stat. Speranțele la Marea Negară sunt minime. Cât privește apărarea terestră pe flancul estic, sudul, din care face parte România, este, în mod vizibil, defavorizat în raport cu nordul. Mai mult chiar, decizia luată, dacă o dezbrăcăm de termenii diplomatici, reprezintă, în esență, o transformare oficială a României în carne de tun NATO.
Așa cum se poate observa cu ochiul liber de către orice analist și așa cum, de altfel, ar trebui să remarce analiștii, în măsura în care sunt liberi, cei din presă și cei din afara presei, niciuna dintre așteptările României, astfel cum erau ele formulate chiar de către președintele Klaus Iohannis, nu au fost onorate la summitul NATO de la Varșovia.
Chestiunea apărării la Marea Neagră, vitală pentru NATO, dar și pentru supraviețuirea, în viitor, a României, mai ales în condițiile în care, după anexarea Crimeei, Federația Rusă își dezvoltă exponențial flota militară, a fost pur și simplu expediată către un alt summit. Până atunci, practic, nu există nicio decizie politică sau militară, la nivelul Alianței, de natură să schimbe lucrurile. Uniunea Europeană, zguduită după Brexit, cu o Mare Britanie curtată, cu care toți umblă cu mănuși pentru ca nu care cumva să se îndepărteze și de NATO, este, pentru moment, incapabilă să se opună Federației Ruse. Din ce în ce mai prezentă și din ce în ce mai agresivă la Marea Neagră. Până și Turcia a făcut un joc atât de duplicitar și atât de ciudat în raport cu Moscova, încât baletul ei diplomatic pare mai degrabă otoman. Una peste alta, coastele României rămân, pentru o perioadă nedeterminată, lipsite de apărare.
Cât privește situația terestră, speranțele diplomației de la București, dacă se poate vorbi despre diplomație, erau cele exprimate, în termeni destul de aproximativi, de către președintele Klaus Iohannis. Și anume crearea unei forțe militare NATO, alcătuită, inițial, din câteva mii de persoane, care ar urma, într-un termen rezonabil, să fie, substanțial, întărită. Va fie creată o modestă brigadă multinațională alcătuită, până una-altă, din români, bulgari și polonezi. După cum se poate observa cu ochiul liber, statele vechii Uniuni Europene, precum și Statele Unite rămân neangajate, în nume propriu, în acest proiect. De ce se întâmplă acest lucru?
Cum se explică faptul că marile puteri europene și Statele Unite evită, cu dibăcie, să își trimită militarii, pentru a face parte din brigda multinațională destinată să apere sudul flancului estic? Explicațiile sunt două. Și le voi spune pe șleau. Faptul că nici Statele Unite, nici puterile vechii Europe nu participă cu militari la apărarea României și a flancului sudic deconspiră intenția, la o adică, a unei operațiuni de tip retractil. Cu alte cuvinte, admițând că forțele Federației Ruse vor desfășura, într-o bună zi, o ofensivă în această parte a Europei, NATO își creează libertatea fie de a se angaja, activând tratatul și intrând în război împotriva Federației Ruse, fie de a se dezangaja, sub motiv ca totuși forțele lor militare nu au fost atacte, iar contingentul alcătuit din militari români, bulgari și polonezi ar fi desfășurat vreo acțiune de provocare, căreia armata rusă nu a făcut altceva decât să îi răspundă. S-au mai văzut, în istorie, cacealmale de acest fel. Și încă chiar recent.
O a doua semnificație a neparticipării principalilor aliați în acesta brigadă multinațională, dar participarea lor, în schimb, în nordul flancului sudic, constituie un semnal pentru Federația Rusă. Un semnal cât se poate de explicit. În nord, NATO se va apăra cu toate forțele, în timp ce sudul este, în mod deliberat, lăsat vulnerabil.
Nici mai mult, nici mai puțin, ca într-o veritabilă partidă de șah, asistăm la o mutare de sacrificiu. Cel puțin sub aspect pozițional. Această concluzia este întărită prin amânarea, sine die, a soluționării strategiei de apărare pe Marea Neagră.
Conform Tratatului de la Montreux, statele riverane, din care fac parte, ca membre NATO, Turcia România și Bulgaria, au dreptul să se înarmeze până în dinți pe Marea Neagră, creând astfel o contrapondere de temut flotei rusești, aflată în plină expansiune. Dar iată ca România și Bulgaria nu sunt încurajate în acest sens. Și nu primesc susținerea necesară atât în plan financiar, cât și în planul tehnicii de luptă. Și asta, în timp ce Ankara are o retorică dublă atât în raport cu NATO, cât și în raport cu Federația Rusă. Semn că visul otoman este departe de a fi dispărut. La fel cum nu a dispărut nici vulnerabilitatea otomană.
Și iată cum, din nou, și sub acest aspect, flancul sudic pare a fi, în mod deliberat, vulnerabilizat. Poate chiar acesta este planul. De a-i atrage pe ruși într-un atac exercitat în sudul flancului estic, pentru ca, apoi, ei să atace prin nord. O bună mutare pe tabla de șah geostrategică. Dar fatală pentru România. Care, astfel, poate fi transformată în carne de tun. Până una-altă, arhitecții diplomației de la București au eșuat. (Sorin Roșca Stănescu)