O fi semn că îmbătrînesc? De la o vreme, cînd aud anumite vești, îmi revine în minte, obsesiv, aceeași imagine: eu, mergînd înspăimîntat pe o cîmpie, noaptea, pe o furtună cumplită, și-n jurul meu trăsnetele cad tot mai aproape, tot mai aproape…Și mă întreb, la fel de înspăimîntat, oare următorul trăsnet nu va poposi cu dramatice consecințe fix în căpșorul meu de jurnalist genial și, în egală măsură, modest?

De cîțiva ani, din păcate, ”trăsnetul” seceră la greu în jurul meu, în breasla mea…Oameni pe care i-am cunoscut și i-am apreciat. Alături de care am lucrat.
S-au dus prematur Horia Tabacu, Valentin Nicolau, Rodica Ciobanu, Ancuța Hriban, Andra Manta și atîția alții…
Azi am mai primit o veste din cele sus pomenite. Simona Catrina, colega mea de ani și ani de-a rîndul, s-a dus să moară puțin. În somn, ca o ultimă favoare a sorții după un chin de nedescris de un an și mai bine.
N-avea nici 50 de ani, dar nu știți de la mine.
Plus că, tot ea ne-a învățat, 50 e noul 40.

Aflu vestea de pe Facebook și mi se taie, brusc, cheful de primăvară.
Mut, disperat și mecanic, privirea pe alt site și văd la nimereală, filtrată printr-o lacrimă tembelă, o știre la fel de tembelă din presa de azi.
Cică o tînără rusoaică mănîncă mere de la Cernobîl și rămîne perfect sănătoasă.

Mă enervez instantaneu.

De ce unii nu au nici pe dracu după ce au mîncat mere radioactive, iar alții mor tineri și frumoși după ce au mâncat doar necazurile și supărările celorlalți, după ce le-au schimbat dispozițiile și i-au păcălit să dea nefericirea pe un surîs? Dar, ce zic eu surîs, că erau de-a dreptul hohote!
Citind textele Simonei, uitai de belele și îți venea să dai, rîzînd, cu căciula de pămînt, what the hell’u mamii ei de viață!
De ce să ne cadă bursa la rîs peste noapte și să ne pierdem filonul minier de zîmbete aurite?

Cine decide împărțirile astea arbitrare, tu pleci acum, tu mai stai nițel?…

Povestea odată Simona, în scris, că așa le zicea ea cel mai bine:

”Spalam intr-o zi o ceasca intr-o chiuveta cu doua cuve si constatam, abisal, ca pina si acolo una era fraiera si cealalta speculanta. Proprietara chiuvetei trintea mereu vasele slinoase intr-o cuva, iar in cealalta doar le punea la scurs. Una arata ca un porc, cealalta mirosea a detergent cu lamiie si nu pupase-un strop de sos in viata ei. Prima, vesnic infundata cu mieji de piine, zat si rosii din ciorba, boccie si plina de vase minjite, lua asupra ei totul, inclusiv bonusurile verbale – fiindca, evident, se infunda zilnic si asculta inevitabil refrenul cu „tu-ti sifonu’ garniturii chiuvetii ma-tii”.
Nu mi-e mila de-o chiuveta (chiar daca in general am unele tendinte patologice si iarna trecuta am bagat in casa o grebla, fiindca sunetul crivatului printre dintii ei suna a urlet de ajutor), dar mi-e imposibil sa nu constat ca ne nastem intr-o tabara sau in cealalta”.

Simona, cine te-a plasat pe tine într-o cuvă din care cei dragi nu te-au mai putut împinge, cu tot chinul, săracii, spre ailaltă, curată și mirosind a lămîie, pe care o meritai?

Dacă mi-l afli, așa e că o să mi-l pîrăști cîndva, cumva, să-l încondeiez de să-i meargă fulgii??!
Că, la răutăcisme, nu mă întrece nimeni, parol.

Și dacă va fi să-mi apari cînd și cînd în vis, aidoma altor colegi prea devreme plecați, promiți să mi spui o bîrfă veselă de ”acolo”, cu implicații maxime la nivel de sfinți și heruvimi?
Că eu, pe cuvîntul meu de onoare, știu să rîd și în somn….(Bogdan Tiberiu Iacob – de azi mai trist și mai sărac)