Recentele alegeri locale din România au reaprins o mare dispută. Cum ne raportăm la politicieni? În special la cei care au candidat și au beneficiat de voturile alegătorilor, în ciuda faptului că sunt cercetați penal sau chiar trimiși în instanță? Le aplicăm prezumția de nevinovăție, așa cum au procedat cetățenii care i-au ales? Sau dimpotrivă, le aplicăm prezumția de vinovăție, așa cum a reacționat președintele României, Klaus Iohannis, sau președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Livia Stanciu? Cum este corect să procedăm? Să felicităm populația pentru că s-a transformat într-o curte cu juri ad-hoc care a constatat, în unele situații, că nu există suficiente argumente pentru a sacrifica ritual un om politic în piața publică? Sau dimpotrivă, să-i condamnăm pe alegători sub motiv că au creditat “persoane cu probleme penale”? Răspunsul la toate aceste întrebări ni-l oferă un document oficial și cu putere de lege al Uniunii Europene.
Directiva Parlamentului European și a Consiliului privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale – emisa in 27 ianuarie 2016 – prevede, negru pe alb, urmatoarele: “(16) Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăția persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, și nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiția respectării dreptului la apărare. De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatorii, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatorii împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente. (17) Noțiunea de ‘declarații publice ale autorităților publice’ ar trebui înțeleasă ca fiind orice declarații care se referă la o infracțiune și care emană fie de la o autoritate implicată în procedurile penale legate de infracțiunea respectivă, cum ar fi autoritățile judiciare, poliția și alte autorități de aplicare a legii, fie de la o altă autoritate publică, cum ar fi miniștrii și alți funcționari publici, fără a se aduce atingere dreptului intern în materia imunității”.
În consecință, răspunsul este că, întotdeauna, trebuie aplicată prezumția de nevinovăție. Această prezumție nu poate fi încălcată de nimeni. Nici de cetățeni și, cu atât mai mult, nici de către demnitarii statului, indiferent de funcția pe care o ocupă.
Cititorii îi pot singuri identifica acum pe demnitarii care au greșit din neștiință sau cu bună știință și au încălcat Directiva cu putere de lege a Parlamentului European. Și carea au încălcat, de fapt, mult mai mult. Un principiu sacru de drept. Și care este una dintre pietrele de temelie ale respectării drepturilor omului. (Sorin Roșca Stănescu)