Războiul din Ucraina se dovedește, printre altele, o bună ocazie pentru a se dezvăluia falsitatea și minciuna care domnește între formatorii de opinie din România noastră.

Cu toții am auzit de Batalionul Azov. Am citit și am auzit atâtea despre eroismul lor. Greșesc? Nu cred.

Dar cine sunt membrii acestui batalion? Păi sunt oameni, în mare parte bărbați, care sunt mânați de naționalism. Acest termen, care până mai ieri îl găseam numai în contexte negative, dintr-o dată este ignorat.

Chiar președintele Iohannis al României critică naționalismul de ani de zile și de la cel mai înalt nivel.

Citind presa mainstream din România a ultimilor 10 ani, ai putea afla că naționalismul este ceva toxic, animalic, care te înscrie în pleava societății.

Dacă-l citești/asculți pe alde Pantazi, Tapalagă, CTP, Nahoi, Cartianu, Mîndruță, Paraschivescu, Tolontan sau Moise Guran dar și pe unii intelectuali papaleologi, ai fi aflat că naționaliștii români sunt „de grotă”, „xenofobi”, „barbari”, „antisemiți”, „bigoți” și bineînțeles, nelipsitul „e fasciști domne”.

Niciuna dintre aceste caracterizări nu le găsim în presa din România față de Batalionul Azov. Și totuși, această grupare a fost integrată imediat, fără rezerve, în cadrul Armatei Ucrainei. Aici vorbim despre admisiunea președintelui Zelenski, cea mai de încredere sursă pe subiect. E clar că, pentru a fi integrați în structurile militare, componenții acestui batalion naționalist ucrainean trebuia să fi avut parte de pregătire militară, ÎNAINTE de aceste conflict. Erau, deci, o structură paramilitară.

Iar ideologia care i-a motivat să lupte, cu eroism, este una puternic naționalistă, ca să nu zic altfel. Românii din Ucraina ne pot da mărturie.

În acest context, ne putem întreba: având în vedere modul în care au fost și sunt portretizați naționaliștii români, câte „batalioane Azov” sunt în România, gata să moară cu arma-n mână apărând combinatul de la Râmnicu Vâlcea sau Sidex Galați? (Mai mult aici)