În declarația susținută ieri, după ședința CSAT, președintele Iohannis a făcut două afirmații care meritau ceva mai multă atenție, potrivit cărora, dacă Ponta nu se agăța de imunitatea parlamentară, el nu l-ar fi suspendat din funcție și s-ar fi aranjat și un proces ultra-rapid în justiție, pentru clarificarea situației.

În cazul primei afirmații, șocul e de ordin moral, președintele admițînd, senin, și în contra valului de critici la adresa lui Ponta, că, de fapt, nu e nicio problemă ca România să aibă un premier penal în exercițiu.

În cazul celei de a două, situația e mai complicată: ”Cu siguranţă, împreună cu reprezentanţii justiţiei, s-ar fi găsit modalităţi de judecare cu mare celeritate pentru a lămuri foarte repede problema, fiindcă este una extrem de importantă” a spus președintele.

Or, Klaus Iohannis e ultimul om care ar putea vorbi de impunerea celerității în justiție, în condițiile în care, anul trecut, pe 27 octombrie, cererea oficială a ANI – o instituție importantă a statului – către ÎCCJ pentru judecarea cu celeritate a procesului de incompatibilitate a candidatului PNL a fost respinsă aproape brutal. Deși, atragem atenția, cazul era încă mai grav decît cel al lui Ponta, pentru că o sentință defavorabilă venită după alegeri ar fi dus la repetarea acestora, adică un veritabil dezastru din toate privințele.
Faptul că, totuși, Iohannis dă asigurări publice azi că procesul lui Ponta s-ar fi judecat nu cu celeritate (rapiditate n.n.), ci cu ”mare celeritate”, denotă fie că președintele a mințit ieri de dragul impresiei artistice, fie că recunoaște indirect existența unor pîrghii invizibile prin care se poate apăsa, la nevoie, asupra Justiției. Pîrghii care nu s-a dorit, însă, să fie apăsate, în octombrie anul trecut. (B.I.)