A fost montată de Securitate. De o minte strălucită a securităţii lui Ceauşescu. În anii în care acesta vroia să intre în rândul lumii occidentale. Şi a şi reuşit parţial. Iar întâmplarea a făcut ca în această intersecţie a istoriei, Andrei Pleşu să se afle în epicentrul acestui montaj. Şi, astfel, el a devenit securist. Un lucru pe care nu l-a recunoscut niciodată.
A apărut un document cel puţin scandalos în ceea ce-l priveşte pe Andrei Pleşu. Aşa-zisul intelectual care a jucat, constant, în ultimii 40 de ani, rolul unui dizident. Sau, mă rog, a unui semi-dizident. O scrisoare rătăcită. O scrisoare pe care tânărul Andrei Pleşu i-a adresat-o lui Nicolae Ceauşescu. Ca de la om la om. Ca de la adulator la adulat. O biată scrisoare prin care primul îl asigura pe cel de-al doilea de fidelitatea sa. Iar pentru ca asigurarea să fie cât mai solidă, el invocă şi organele. Organele securităţii statului. Care puteau garanta pentru el. Şi care, de altfel, au şi garantat.
Un alt document a văzut lumina tiparului relativ recent. O carte semnată de Mircea Maliţa. Fostul demnitar comunist relatează, printre altele, modul în care Andrei Pleşu a fost trimis peste hotare, pe cealaltă parte a planetei, într-o misiune sensibilă a Securităţii. Este şi aceasta o piesă la dosar.
O a treia piesă la dosar este legată chiar de soţia sa. Care şi dânsa, conform informaţiilor scrise negru pe alb de către reprezentanţii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a fost tot un cadru de nădejde. Colegă şi nu numai tovarăşă de viaţă cu Andrei Pleşu.
Cunoscutul dizident, Gabriel Andreescu este printre primii care şi-au pus întrebări şi au oferit răspunsuri legate de apartenenţa lui Pleşu la Securitate. Pleşu l-a dat în judecată şi a câştigat un proces în ţară. Acest proces a fost dat peste cap de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a constat că el nu s-a desfăşurat conform legii. Iar statul român a fost amendat cu 10 mii de euro.
Un general de securitate, generalul Aurel I. Rogojan, care a ocupat funcţii extrem de importante în ierarhia instituţiei, a scris şi el o carte în care, din nou, apărare numele lui Andrei Pleşu. Alăturat altor nume de intelectuali care au ştiut să se învârtă şi atunci ca şi acum. Iar această învârteală este legată, în relatările generalului Aurel I Rogojan, de un loc uluitor. Şi de împrejurări la fel de uluitoare. Şi de un mare cărturar al neamului.
Este o altă istorie de la Păltiniş. Care îl vizează pe un altfel de Noica. Un Constantin Noica mai puţin cunoscut. Şi în jurul căruia roiau tinere speranţe ale intelectualităţii române. Între care Andrei Pleşu.
Ei bine, în acei ani în care Nicolae Ceauşescu încerca să-şi proiecteze o altă imagine a sa şi a sistemului în fruntea căruia se afla, a fost concepută “operaţiunea Păltiniş”. În prealabil, a fost format un grup de tineri care puteau face, prin calităţile lor, o bună impresie afară. Şi care trebuiau cumva să fie plasaţi, pe rând, pe orbite occidentale. Cu misiunea de a deveni avocaţi ai unui Ceauşescu cu faţa umană. Şi ai unei Românii independente, scăpată din orbită sovietică, gata să coopereze oricând cu statele democrate pentru apărare democraţiei şi drepturilor omului. O diversiune, la vremea aceea, extrem de sofisticată. Şi care nu a mai putut fi dusă până la capăt. Pentru că, între timp, Ceauşescu s-a devoalat.
Dar primii paşi au fost făcuţi. Se pare, cu acceptul lui Noica. Acolo, la Păltiniş, a fost creată, cu sprijinul Securităţii, un fel de şcoală informală. Semi-legală. Vezi Doamne, tolerată de sistem. O şcoală de filosofie. În care unii ucenici ai lui Noica erau agenţi ai Securităţii. Iar alţii erau victime şi cădeau ca muştele, confesându-se în faţa marelui filosof, dar şi a învăţăceilor săi, agenţi ai Securităţii. O spune generalul Aurel I. Rogojan, nu o spun eu, că şi faimosul jurnal de la Păltiniş nu ar fi altceva decât o colecţie de note informative, prin care Securitatea îşi verifică tinerii intelectuali deveniţi agenţi.
Şi care, pe rând, urmau, aşa cum am arătat mai sus, să fie implantaţi în vest, ca agenţi de influenţă. Andrei Pleşu este unul dintre ei. Misiunea în care a fost trimis de către Maliţa a fost doar una dintre operaţiunile în care Securitatea a încercat verificarea şi utilizarea tânărului recrut.
Marea problema legată de Andrei Pleşu nu este aceea că, iată, se dovedeşte, încă o dată, că această caracatiţa a Securităţii s-a întins în cele mai neaşteptate direcţii, şi nici măcar că un personaj care, de multe ori, în ultimii 25 de ani, s-a aşezat pe un soclu din care a dat verdicte împotriva altora, acuzându-i pentru păcate mult mai puţin semnificative. Marea problema este alta, iar Andrei Pleşu trebuie să şi-o asume. Şi anume că el s-a căţărat de câteva ori în funcţii şi demnităţi importante ale statului român, invocând tocmai un statut pe are nu l-a avut niciodată. Cel de dizident. Când el, de fapt, a fost un securist. Şi ca securist nu putea fi dizident. Dar, de fiecare dată, Pleşu a trebuit să semneze un document. Din care reieşea că el nu a colaborat niciodată şi în niciun fel cu Securitatea. Aceste documente pe care le-a semnat, şi în ocaziile în care a devenit ministru, şi atunci când a ajuns, tot cu rang de ministru, membru al Consiliului Naţional pentru Cercetarea Arhivelor Securităţii, deci paznic la oi, reprezintă falsuri. Falsuri de care Andrei Pleşu a uzat. Iar infracţiunea de fals şi de uz de fals, din câte ştiu eu, este aspru pedepsită, atât de Codul Penal ceauşist, cât şi de Codul Penal, parţial revizuit, după 1989. Ca să nu mai vorbim de Noul Cod Penal.
Dacă nu pluteşte în aer o autosesizare a procurorilor, cu certitudine, pluteşte în aer o plângere penală împotriva lui Andrei Pleşu, pentru care acesta, este drept, tardiv, va fi pus în situaţia să dea explicaţii. (Sorin Roșca Stănescu)