A ieșit ieri fum alb din coaliție, cu mare tam-tam: s-a semnat marele protocol care va feri de acum alianță de dureri de cap. În fapt, o apă de ploaie care mai lungește agonia guvernării cu ceva timp, nu foarte mult, în opinia noastră. Războiul de-a dreptul hibrid al ultimelor zile a lăsat răni de nevindecat, iar protocoalele de alianță au dovedit mereu că sunt orice, numai balsam nu. Chestie de săptămîni, de zile sau de ore pînă cînd reizbucnește scandalul dintre PNL și USRPLUS, în numele unui final de acum știut: ruperea alianței?

La ora asta mai toată lumea a observat ce frecție la picior de lemn e protocolul negociat două zile.
Un talmeș-balmeș de reguli politice și promisiuni guvernamentale, două chestii care ar fi trebuit mai degrabă separate.
Dar cînd oare, în România, un protocol a avut vreo valoare, măcar simbolică, desigur, cu excepția protocoalelor SRI?

”Vom descuraja nepotismul și clientelismul, vom acționa cu imparțialitate și vom respecta principiul competenței pentru ocuparea funcțiilor publice prin concurs” se afirma în protocolul original, din decembrie. Respectat la virgulă, am zice.

Să ne amuzăm nițel.

Cel mai amplu și mai intens negociat protocol post-decembrist a fost cel dintre CDR-USD-UDMR, înaintea alegerilor din 1996.

Semnat în noiembrie și postat în Monitorul Oficial în decembrie, stufosul protocol de colaborare guvernamentală și parlamentară stabilea normele și conduita în interiorul coaliției, iar din el au derivat imediat protocoale județene, corespunzător.

Doar cîteva zile mai tîrziu, pe 7 ianuarie 1997, primul mare scandal: PNȚCD Arad anunța public că protocolul județean semnat în urma unei directive de la centru e ilegal, pentru că împuternicește Consiliul Politic să ia decizii obligatorii pentru prefect.

Pe 24 ianuarie, filialele USD şi CDR din Vrancea rup protocolul la nivel local din lipsă de rezultate. Rezultate după o lună??
Scandaluri similare se petrec în toată țara.
În ianuarie 1998, PD cere un nou protocol, cu prevederi și mai punctuale.
Căderea guvernului Ciorbea, în martie, duce la noi negocieri privind protocolul alianței, apoi în mai 1999, la altele.
În iulie 1999, coaliția se angajează să semneze noul protocol pînă la finele anului. În februarie 2000, alte negocieri pentru schimbarea protocolului.
Cîteva luni mai tîrziu, PNL iese din CDR și candidează separat la locale, dar se negociază un protocol de colaborare post-electorală.

Ar mai fi negociat unul și după parlamentare, dar noua CDR 2000 nu a mai prins parlamentul.

Rezultatul a patru ani de negocieri de protocoale sterile a fost trei guverne diferite, instabilitate politico-economică maximă, un președinte care nu a mai îndrăznit să candideze și trimiterea la lada cu vechituri a celui mai important partid de guvernămînt, PNȚCD. Plus o finală prezidențială cu extremistul C.V.Tudor.

O observație importantă: în pofida marilor neînțelegeri dintre PNL, PNTCD și PD, nu s-a atins nici măcar de departe nivelul de duritate al scandalului recent dintre PNL și USRPLUS. Legendarul interviu dat în decembrie 1997 de Traian Băsescu nu a fost deloc o bombă, ar fi trecut chiar neobservat dacă nu intervenea o criză de isterie a premierului Ciorbea, care a reclamat scuze sau demisia. Băsescu nu făcea dezvăluiri incendiare și nici nu aducea acuzații grave premierului ori aliaților, ci doar atrăgea atenția că reforma nu merge suficient de repede și ar trebui accelerată.

Între PNL și USPLUS s-au spus acum vorbe prea grele și s-au lansat acuzații prea dure ca să mai poată fi îngropate printr-un protocol.

Ce s-a întîmplat în ultimele zile nu a fost ciondăneală internă în coaliție, ci război hibrid în toată regula. Anul trecut, Adéla Klečková, specialistă cehă în comunicare strategică și ”hybrid warfare” sintetiza foarte bine definiția acestuia: conflicte moderne în care participă actori statali, dar și nestatali, care au ca obiectiv erodarea infrastructurii sociale și a realităților curente pentru a crea neîncredere în rândul oamenilor.

Cele două grupări politice, dar și structuri media de anvergură poziționate în spatele fiecăruia, au aruncat pe piață, la vedere ori ba, informații multe și contradictorii, foarte grave, care exact asta au făcut: au erodat infrastructura socială și au amplificat neîncrederea cetățenilor.

Vîrf de lance a fost Vlad Voiculescu, care a lăsat impresia că dă foc întregii case doar ca să nu ajungă doar el pe drumuri. Dar a fost secondat cu brio de mulți alții.
Aliații mimează că s-au împăcat.
Dar marile întrebări rămîn și se vor amplifica.

Care e cifra reală a morților de Covid?
A avut legătură măsluirea datelor cu organizarea alegerilor din decembrie?
Cum rămîne cu jaful de la Unifarm?
Cum rămîne cu mafiile din Sănătate?
Cum stă România, cu adevărat, la numărul de vaccinări?
A fost sau nu eficientă campania de vaccinare, derulată ”suboptimal”, conform lui Voiculescu?
Cine își asumă răspunderea pentru înființarea centrelor secrete de vaccinare?
Este sau nu premierul un zombie politic?
Cum rămîne cu turnătorii protejați din ministere?
Cum rămîne cu interesele privind banii CNAS?
Ce se va întîmpla cu dosarul in rem de la Parchet din scandalul Voiculescu-Voinea?
După demiterea de la minister, mai e Andreea Moldovan nr.2 în grupul de suport al lui Arafat?
Ce se întîmplă cu rapoartele după tragediile de la Piatra Neamț și Balș?
Care e adevărul despre tăierea cu 65% a banilor pentru ATI ori despre neplata medicilor?
A cui e vina pentru Foișor și decesele din TIR-ul ATI?
A știut PNL de la început despre ce grupuri de interese s-ar putea afla în spatele lui Vlad Voiculescu?
Se pune la cale cu adevărat vînzarea Portului Constanța de către Cătălin Drulă?

Lista ar putea continua mult și bine.
Sunt toate întrebări ridicate de ceea ce numeam veritabilul război hibrid din coaliție și lăsate în aer.

Un război care urmărește eliminarea cu orice preț a USRPLUS de la guvernare și recuperarea de către PNL a sacilor cu bani numiți Sănătate, Economie, Fonduri Europene și Transporturi.
Ne-am mirat toți în decembrie cît de ușor le-a cedat PNL aliaților; dar poate că liberalii și Iohannis aveau de la început în plan să își radă aliații la un moment dat și să guverneze minoritar, cu sprijinul foarte discret al PSD. Care refuză stupefiant să bage moțiune de cenzură în cel mai greu moment pentru adversari și care ar vota un guvern PNL invocînd, desigur, interesul național în pandemie.

E probabil că ruptura nu era programată chiar atît de repede și că ciocnirile interne violente au devansat mult termenul.
Dar sfîrșitul coaliției e, de acum, inevitabil, mai repede decît s-ar fi așteptat oricine. Meritul e al USRPLUS, care se dovedește o grupare paralelă cu realitatea și cu norme elementare ale bunului simț.

Ieri, a ieșit fum alb din coaliție. Azi, a ieșit din nou fum negru dintr-un spital, fix cînd președintele Iohannis ne explica ce bine merg lucrurile.
Euro a atins 5 lei fix cînd premierul ne anunța creșterea ratingului de către Standard & Poor’s. Ei cu standardele, noi cu sărăcia.

În mod cert, vor izbucni rapid cîrcoteli ale liberalilor și pluseriștilor, care se vor amplifica la fel de rapid. Deja, senatorul PNL Daniel Fenechiu spune la RFI că ”Actul adiţional a trebuit semnat din cauza poziţiei extrem de radicale, talibane a USR PLUS”.
E doar prima zi de după.
Cît mai durează pînă explodează iar scandalul? (Bogdan Tiberiu IACOB)