CURS VALUTAR
liiceanu_atac_dragnea_08376200

Evolutie: Liiceanu – ieri, scirbit de vulgaritate, azi elogiind ”muia”

6 comentarii / 5628 vizualizări / 7 august 2018

Acum un deceniu și jumătate, un mare cărturar român era profund îngrijorat de vulgaritatea de limbaj care cuprinsese – zicea el – spațiul public autohton. Azi, același cărturar, l-am numit pe Gabriel Liiceanu, mai îmbătrînit, mai înțelepțit de viață, mai experimentat, face apologia uneia dintre cele mai scabroase și umilitoare înjurături mioritice (conform amicului Cărtărescu), într-un text aproape delirant, am spune, publicat pe siteul contributors.ro.

”Noi nu ne mai dăm seama că felul cotidian în care este rîgîită limba română pe stradă şi vomismentele verbale care se revarsă seară de seară peste populaţia Româ­niei prin ecranele televizoarelor nu sînt simple acci­dente de parcurs ale unei societăţi în derută, ci simp­tomele unei maladii mortale. Vulgaritatea este doar fenomenul de suprafaţă (devenit deja impercepti­bil) care ascunde ― sau pune indirect în lumină ― depărtarea maximă pe care această comunitate a atins-o în istoria ei în raport cu vocaţia sa lingvis­tică pe acest pămînt”.
Zicerea îi aparține lui Liiceanu și apare în cartea ”Ușa interzisă”, din 2003.

De atunci, viziunile i s-au mai schimbat.
Azi, el preamărește virtuțile sudălmii ”Muie PSD” – în care nu regăsește nimic vulgar, dimpotrivă – în ditamai eseul:

”Așadar, nu vă scandalizați, dragii mei intelectuali, colegi și prieteni care suferiți de răul vulgarității. Cușca vulgarității lor, în care ne-au băgat de ani de zile, nu vă doare mai tare? Și, în fond, în cele două cuvinte (muie PSD n.n.), nu de vulgaritate este vorba, ci de adecvarea exasperată la aroganța și prostia celor sub care am ajuns să trăim. Nu poți pretinde, când șandramaua politicului suburban ne cade în cap, să ne alegem limbajul luând ca model Parlamentul britanic din vremea lui Churchill. Dimpotrivă, în acest context de golănie statală, de ticăloșie cu program, de impudoare a guvernării prin încețoșarea minții, agramatism și impostură, nu trebuie oare găsit cuvântul (muie n.n.) ce rostește adevărul? Cel care poate deveni o replică pe măsură propunând o stilistică neașteptată? Ei bine, poate că în acest context, expresivitatea unui cuvânt (muie n.n.) de origine țigănească pe care-l înțelege toată lumea e pe punctul să capete un destin istoric.

”Cioran pune înjurătura pe primul loc”

Acest cuvânt (muie n.n.) exprimă neîndoielnic cea mai concisă înjurătură din specia celor mai concise exprimări care sunt înjurăturile. Cioran pune de altfel înjurătura pe primul loc, înainte de telegramă și epitaf, ca modele de stil, dat fiind că toate au atins lapidaritatea supremă. În contextul celor șapte litere (muie PSD n.n.), înjurătura noastră sună aproape ca o altă abreviere, și este, până la urmă abrevierea aceasta: Manipulare-Uzurpare-Indignare-Exasperare. Eu așa o tălmăcesc. Cred că acesta e subtextul pe care-l scot la lumină, din adâncul ființelor noastre ultragiate, cele patru litere ale cuvântului buclucaș (muie n.n.). Și nu vi se pare că fiind cea mai recent activată înjurătură a societății noastre, ea pare mai puțin virulentă decât strămoșeștile înjurături? Proprietatea ei nevitriolantă îmi permite s-o rostesc fără să roșesc. Pentru mine, ea funcționează ca înjurătură mijlocit, obligându-mă să-i caut în prealabil sensul, lipsindu-i forța brută a cuvântului care, în cazul înjurăturilor neaoșe, pleacă precum piatra din praștie cu sens cu tot”. (B.T.I.)

FoloseSte contul de Facebook pentru a comenta

6 Comentarii

  1. Nu e nimic de mirare in faptul ca dl. Liiceanu face apologia acestui termen!E obisnuit de pe cand o practica cu dl. Basescu, el fiind partea pasiva!La figurat, desigur!

  2. Filosoful de partid şi de stat Gabrel Likianu pledează bălos pentru unirea sub simbolul „muiei” aplicate dujmanului universal. Că Gabrel e un lingău capabil de orice ditirambă în numele victoriei comunismului multilateral dezvoltat, o ştiam. Chiar nu era nevoie de penibila demonstraţia pentru a înţelege că omul e capabil de orice.
    Dacă mâine s-ar decreta că a merge în curul gol pe stradă e semn de protest anti PSD, sunt ferm convins că poporul ar putea vedea spectacolul scabros al bucilor filosofului dansând pe stradă. Şi, pentru a-şi arăta adeziunea pentru cauză, bag mâna-n foc c-ar pune-o şi pe murătura aia de-i e parteneră să-şi defileze dosul dezgolit. Iar dacă asta n-ar părea destul de evident, cu siguranţă că, pe undeva prin tablou, l-aţi putea vedea şi pe burtosul lor prieten negru, învârtoşat precum un cocoşel, plimbându-şi barba-i filosofică şi dosu-i ca tăciunele pentru a ne demonstra nouă, muritorilor ăstora de rând, că lupta asta anti PSD nu-i o chestiune oarecare, ci una la care au acces doar elitele. Şi uite-aşa, a-ţi dezveli curul ar deveni un ritual elitist, nu un gest obscen pe care-l făceau uneori ţigăncile enervate.
    Mă întreabă unul şi altul, ce anume putem să facem după ce Liki a dat una ca asta? Fapt care mă face şi pe mine să-ntreb: cine-i Liki? Chiar aşa, dacă n-ar fi milionar, împroprietărit de stat prin mâna celuilalt membru de grup infracţional şi, probabil, cu binecuvântarea sfintei securităţi, aşadar, dacă Liki n-ar fi acum Liki pe care-l cunoaşteţi, ci unul care se identifică strict cu ceea ce-a produs, l-aţi mai cunoaşte pe Liki? Bag mâna-n foc că nu l-ar cunoaşte nici vecinii întrucât, în afara jurnalului ăluia naivo-frenetic, de puber cu laba-i filosofică tremurându-i spasmodic, n-aţi găsi decât junk-uri ideologice. V-aţi întrebat cum ar arăta Liki cel neîmproprietărit de stat? Probabil ar fi un fel de Mălin Bot, ceva mai bătrân şi mai penibil. Şi, ah, am uitat!, în mod sigur n-ar mai avea dinţi în gură.
    Dar, totuşi, cel de-acum cum arată? Are tot ce-i trebuie: dinţi, haine maşini. Îi lipseşte însă ceva: viaţa. Actualul Liki e doar un mort care, precum strigoiul, mai apre din când în când şi-i perturbă pe cei mai slabi de înger. Însă, în realitate, el şi prietenul Preşu sunt doar nişte morţi care glăsuiesc. Numai nebunii îi aud!

  3. Intr-adevar, la cita MUIE le-a dat Basescu lui Liiceanu, Plesu, Tismaneanu,Cartarescu si toti muiistii lu Basinica, lichelele sint extaz…

  4. MUIE< Tismaneanu : Sintagma “Muie PSD”, devenita slogan national, este deopotriva rezultatul si catalizatorul acestei desteptari civice. Prin ea, se aude vocea vulgului, adica a acelor oameni care nu mai vor sa dezbata la nesfarsit ce si cum. A trecut momentul ambiguitatilor sofisticate. Revolutiile dau glas asteptarilor vulgului. Sunt, ne place sau nu, vulgare. Estetica lor este una diferita de aceea a vremurilor calme. Vulgaritatea lor este, in adancimi, una de un maxim, superb rafinament. Depinde de noi sa-l pretuim cum se cuvine! MUIE, Liicheanu!

  5. Dorin Tudoran: Coana Volodia față cu Reacțiunea

    Prea mititel și cu temperament de dl Goe, pentru ca Leonte Răutu să fie înduplecat să-l lanseze în vreo intreprindere serioasă; prea tinerel spre a fi cooptat între hagiografii oficiali ai lui Nicolae Ceaușescu, deși dovedește sârg și talent; prea fugit din țară pentru ca, în 1990, să fie numit co-dirijor, alături de Adrian Severin, al corului ideologic Ion Iliescu și poporul; prea ambițios spre a înghiți afrontul că, sub Emil Constantinescu, deși l-a plimbat pe Adam Michnik prin parcul de la Cotroceni, nu s-a ales cu nimic consistent; prea băgăcios ca să nu intre, până la urmă, pe sub pielea lui Ion Iliescu spre a scrie împreună cartea de căpătâi a românimii gânditoare – pe atunci de stânga, azi – de dreapta, Marele Șoc; după ce ne-a lăsat să înțelegem că România sub proaspătul ales, Traian Băsesecu, riscă să devină un fel de Venezuelă a lui Hugo Chavez, Vladimir Tismăneanu a fost, în sfârșit, cooptat de noul președinte al României. De atunci, a îmbrăcat armura de pretorian vigilent și n-o mai dă jos de pe el. Iarnă-vară,viscol-pară, apără statuia Protectorului.

    Împotriva cui?

    Împotriva tuturor acelora care au alte opțiuni politice decât cele mereu în schimbare ale Protectorului și, pe cale de indigo, ale pretorianului însuși. S-a implicat în matrapazlâcuri prin care două institute au fost comasate și i s-au pus la dispoziție. De atunci, lecțiile sale de democrație și civilitate au crescut în progresie geometrică.

    Nici un om serios nu poate să nege că manifestațiile de stradă ale ultimilor zile nu au constituit o combinație de ingrediente foarte diferite. De când există asemenea manifestații, ele sunt urmărite de acest risc.

    Nici un om serios nu se poate îndoi că adversari politici ai lui Traian Băsescu au încercat să facă tot ce le stă la îndemână spre a întreține vâlvătaia stârnită, a nu se uita, chiar de mârlănia lui Traian Băsescu.

    Nici un om cu dragoste pentru cetate nu se poate bucura să o vadă vandalizată de huligani care-și mută teatrul războaielor pe scena unde înfruntările sunt și ar trebui să rămână de o altă natură decât ciomageala galeriilor ce au transformat tribunele stadioanelor în arene de gladiatori.

    Dar numai un lichelism patentat poate șterge cu buretele diferențele dintre grupurile de oameni ce au ieșit în stradă, împingând spre concluzia că aveam de-a face doar cu o pegră a societății gata de a săvârși un pogrom:

    “Dar aceste explozii nu se intampla ex nihilo, exista antreprenorii urii si resentimentului social, demagogii de serviciu si negustorii de slogane. Pegra nu se mobilizeaza de la sine. Niciun pogrom in istorie nu a avut loc în chip cu desăvârșire spontan.”

    Adevărat, există mulți negustri de slogane azi, dar nici unul nu se ridică până la glezna Coanei Volodia, căreia i se năzare că dă nas în nas cu, scuzați-mi virgulele, Reacțiunea, ori de câte ori oamenii își exprimă nemulțumirea față de Traian Băsescu și guvernarea PDL-ului.

    Într-o enciclică a ultimelor zile, acest Papă (tot) al anticomunismului caviar își exprima tristețea că tocmai acum lipsește din presă un alt destoinic halebardier al Președintelui. (…)

    Dacă este adevărat ce spune Vladimir Tismăneanu, că “Linia de demarcare îi separă pe prietenii civilizației de susținătorii barbariei”, Tismăneanu ar trebui să accepte că nu tot ce nu-i servește interesele personale poate fi considerat Reacțiune și că sportul său preferat – ”Hai să punem macaroane pe ochii și urechile oamenilor!” nu poate fi practicat la infinit.

    Unii cred că în România se poate vorbi despre dictatură. Eu, unul, nu sunt convins că avem încă de-a face cu o dictatură. Dar ideea că de nu e dictatură, totul e suportabil și trebuie înghițit la nesfârșit nu mi se pare decât o conservă de gândire expirată. Tonul unor texte semnate de o adevărată servitorime prezidențială în aceste zile poartă în el damful acuzelor pe care Ceaușescu și structurile sale de intimidare le-au folosit la sfârșitul lui decembrie 1989. Iată adevăratul joc cu focul practicat în aceste zile.

    Lupi ideologici îmbrăcați în blănițe de miei civici se dau drept pompieri îngrijorați, dar din buzunarele uniformei lor se aude, din ce în ce mai tare, zgomotul cutiilor cu chibrituri.

    Se spune că cei mici, dacă se joacă ziua cu chibrituri, noaptea fac pipi în pat. Halal pompieri! Dacă li se va întâmpla și rușinica asta, n-ar fi surprinzător să-i auzim strigând: “Săriți, a venit Reacțiunea și a făcut pipi în patul meu!”

  6. Lelia MUNTEANU
    Lelia MUNTEANU
    8443 vizualizări
    ieri, 20:11
    Distribuie:

    Vestea bună e că Gabriel Liiceanu s-a hotărât să-şi scrie opera filosofică. Vestea şi mai bună: începe cu Fenomenologia muiei.

    Mai puţin sau deloc dedat stilisticii de stadion, Liiceanu e fascinat de conceptul de muie. Îl prelevează de pe pereţii closetelor, de pe plăcuţe de înmatriculare, din lirica reţelelor de socializare, îl desprinde de pe calcane, îl raşchetează de pe spătarele băncilor din parc, îl scoate din obscuritatea gangurilor, îi pipăie consoana erectă, îi gustă simplitatea eudaimonică, îi ascultă sonorităţile, îi măsoară ambitusul, îi contemplă irizările.

    Moţ pe baricade, filosoful prefigurează patetic Revoluţia Muiei. Muia ca raţiune eficientă pentru proiectul aşteptatei răsturnări – paşnice! – a dictaturii pesediste. Muia explică, uneşte şi mobilizează. Muia emană forţă şi viziune. Refulează orgiastic. Transcende contingentul (şi nu mă refer la răcanii încorporaţi în acelaşi an). Vremea programelor politice a trecut. Contraargumentele au căzut în desuetudine. Soluţiile s-au diluat. Cum răsturnăm pesedeul? Umplându-l de muie!

    Mărturisesc însă că, pentru victoria cauzei, un mesaj mai intens, mai plin de emoţie, mai convingător mi s-ar părea “Ete pula, Mărioară” (Mărioara ca fiinţă generică, desigur). Adaptat, posedă şi sublimul unei vagi aliteraţii: “Ete pula, PSD!”. Lelia Munteanu – Gandul

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *