CURS VALUTAR
1 EUR = 4.9490 RON UP | 1 USD = 4.2715 RON UP | 1 GBP = 5.8714 RON UP

35 de ani de la victoria ”gaozarilor” Woodward si Bernstein

0 comentarii / 1332 vizualizări / 9 august 2009

Pe 9 august s-au implinit 35 de ani de când Richard Nixon a demisionat din funcţia de preşedinte al SUA ca urmare a scandalului Watergate. Timp de 2 ani, înaintea acestui eveniment care a  zguduit din temelii ţara tuturor posibilităţilor, americanii au fost ţinuţi în tensiune de ziarişii care prezentau dezvăluiri incendiare despre preşedintele care îşi spiona adversarii politici şi încerca să ostrucţioneze justiţia pentru a acoperi această afacere. Odată cu plecarea lui de la Casa Albă se sfârşea cea mai gravă criză politică de pe continentul american. Adevaratii Woodward si Bernstein…  Au strâns 4 şifoniere cu documenteLa începutul lunii iunie a anului 1972 un paznic de noapte din sediul Partidului Democrat observă o bandă de sigiliu pe una dintre uşi. O îndepărtează, dar după câteva minute, în timp ce-şi făcea rondul, vede că banda a apărut la loc. I se pare că ceva nu e în regulă şi anunţă poliţia. În biroul respectiv sunt găsiţi 5 indivizi care fotocopiau nişte documente secrete şi încercau să repare o aparatură de ascultare instalată acolo anterior. După ce au fost arestaţi şi percheziţionaţi, în agenda unuia dintre ei a fost găsit un număr de telefon al unei persoane de la Casa Albă. Altul fusese dovedit că lucra pentru Agenţia Centrală pentru Investigaţii (CIA). A fost de-ajuns doar o scânteie pentru jurnaliştii americani care au publicat un lung şir de articole despre implicarea administraţiei Nixon în tot felul de activităţi ilegale. Tirul susţinut al ziariştilor Carl Bernstein şi Bob Woodward, care au devenit între timp un simbol al presei americane, a făcut ca pe 9 august 1974, cel mai puternic om al Planetei să părăsească fotoliul prezidenţial de la Casa Albă. De-a lungul muncii de investigaţie aceşti oameni au strâns nu mai puţin de 4 şifoniere cu documente, iar pentru ei nu a existat weekend sau vacanţă. …si cei de pe marele ecran, Dustin Hoffman si Robert Redford  Model pentru viitorii ziariştiIstoria zbuciumată a acelor zile este prezentată în toate manualele de jurnalism din lume şi a înfierbântat de-a lungul timpului minţile a mii de viitori ziarişti care se visau Bernstein şi Woodward. Activitatea şi modul original de abordare a intervievaţilor, insistenţa şi perseverenţa lor au constituit mereu un exemplu pentru şcolile de presă. Cei doi ziarişti de investigaţie de la The Washington Post, Carl Bernstein şi Bob Woodward, îşi povestesc amintirile, într-o carte de succes „All the President’s Man”, ulterior ecranizată de Alan Pakula. La un moment dat, dându-şi seama că o anumită persoană poate deveni o sursă importantă în activitatea lui, Bernstein o vizitează acasă. Ştia că dacă va da în prealabil un telefon va fi respins. Pentru a o convinge să vorbească ziaristul foloseşte tot felul de trucuri: mai întâi îi cere o ţigară, apoi îi spune femeii că înţelege de ce îi este teamă să vorbească, profită de faptul că sora acesteia aflată în preajmă îi oferă o cafea şi, încetul cu încetul, reuşeşte să o transforme într-un izvor valoros de informaţie. Reporterul nu i-a vârât ostentativ şi autoritar legitimaţia sub nas, nu s-a repezit să scoată carneţelul şi să noteze tot ce vorbeau ci, mai întâi şi-a manifestat uimirea, încântarea, a fost prietenos şi sincer, câştigând încrederea femeii, „intrând” în sufletul ei. Cu alte cuvinte, Berstein a ştiut întotdeauna pe ce buton să apese pentru ca sursele să devină cooperante.  O ancheta care a durat doi ani, dar s-a terminat cu cea mai mare victorie a presei tuturor timpurilor Purtătorii de cuvânt ne bagă în ceaţăÎn cartea sa, „Jurnalistul Universal”, David Randall face referire şi la modul în care un purtător de cuvânt al unei instituţii poate răspunde ziariştilor într-o conferinţă de presă. În timpul aceluiaşi scandal Watergate, Ron Ziegler, secretarul de presă al lui Nixon, a fost întrebat dacă benzile, conţinând fragmente din conversaţie în care preşedintele american vorbea despre acţiuni ilegale, mai erau încă intacte după ce Tribunalul ordonase Casei Albe să le pună la dispoziţie pentru a fi utilizate ca probe în proces, Ziegler a oferit celor prezenţi un răspuns în 99 de cuvinte, total incoerent şi neinteligibil. Purtătorii de cuvânt din toată lumea folosesc şi astăzi aceleaşi metode când nu vor, nu ştiu sau nu pot să răspundă unor întrebări incomode. Ziariştilor li se serveşte un răspuns „pe lângă” şi orice întrebări ar pune aceştia, purtătorul de cuvânt va face în aşa fel încât să-şi bage interlocutorii în ceaţă cât de mult poate. Şi reuşeşte, mai ales la noi, în România. Pentru a contracara această situaţie, dar şi pentru a avea exclusivitate, unii dintre reporterii de teren îşi păstrează întrebările după sfârşitul conferinţei de presă. Noile tehnologii informaționale de astăzi, rețelele sociale de pe Internet cât și programele de download, ar trebui să simplifice foarte mult activitatea reporterilor de investigație. Ne imaginăm ce ar fi făcut cei doi celebri ziariști având la dispoziție un astfel de instrument pe timpul acela. Recent, Biblioteca prezidenţială Richard Nixon a făcut publice câteva casete cu peste 150 de ore de înregistrări în care fostul preşedinte vorbeşte despre soarta Războiului din Vietnam şi despre decizia Curţii Supreme de legalizare a avortului, dar și convorbiri din perioada imediat anterioară izbucnirii scandalului Watergate, un material de folos pentru istorici, dar mai ales pentru câinii de pază ai democrației.  Nixon, presedintele care nu a dat vina pe moguli si pe „gaozarii” de presa   Ar fi fost posibil în România?Întrebare: cei doi reporteri americani ar fi avut același succes în România anului 2009, să zicem, cu ancheta lor celebră? Răspunsul, din păcate, nu poate fi decât negativ. La primele lor materiale, Woodward și Bernstein, fără a fi fost două somități de presă, s-au bazat mult pe fler și prea puțin pe probe. Și totuși, ei au beneficiat de susținerea conducerii ziarului Washington Post, și nu o zi-două, ci luni și luni de zile în care lucrurile păreau că nu se leagă. La noi ar fi fost dați, probabil, rapid în judecată, cu despăgubiri de miliarde. Instituții precum președinția sau partidele majore i-ar fi trimis la plimbare în momentul când ar fi solicitat cea mai mică informație suspectată a avea legătură cu ancheta. Telefoanele vreunui Valeriu Turcan ar fi sunat în draci la șefii celor doi, un președinte ca Băsescu i-ar fi etichetat rapid drept „găozari” și „țigani împuțiți”, apoi ar fi explicat publicului că totul e o manevră a mogulilor care vor să facă miliarde pe cârca statului. În presa de casă ar fi apărut dezvăluiri incomode despre reporteri (alcoolici, își bat nevestele, șpăgari, au fost semnalați pe iahtul lui Patriciu, oferă consultanță lui Voiculescu printr-o firmă etc), mai mult sau mai puțin reale. La fel de probabil, de la anumite ministere ar fi apărut oferte tentante de publicitate, condiția fiind, evident, îngroparea anchetei. În fine, s-ar fi aruncat pe piață tot felul de diversiuni, iar scandalul ar fi sucombat rapid, în favoarea altora, mai suculente. (Răzvan Mateescu)PS: spre deosebire de unii președinți români, Richard Nixon a avut decența de a nu pleca de la Casa Albă decretând că „l-a învins presa securiștilor”, deși a clamat până la moarte că este nevinovat.

FoloseSte contul de Facebook pentru a comenta

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *