Cel puţin aşa arată datele oficiale. Acea Românie a conaţionalilor noştri care muncesc în străinătate tinde să devină, în timp, mai importantă decât România de aici. Cei circa 3,5 milioane de români care muncesc afară pompează anual, în statul român, 7 miliarde de euro, sub forma unor ajutoare trimise familiilor, şi alte 28 de miliarde, sub formă de investiţii. Iar cifrele sunt în creştere. În aceste condiţii, întrebarea legitimă este în ce măsură aceşti români, această a doua României, este, cu adevărat, reprezentată?
Ce ar însemna această reprezentare? Prezenţa lor sau a persoanelor delegate de aceştia în cele mai importante structuri de decizie. Parlament şi Executiv. Rolul pe care ar trebui să-l joace atunci când sunt stabilite ţintele României pe termen scurt, mediu şi lung. Confruntarea neformală a Diasporei asupra tuturor chestiunilor de importanţă naţională. Se întâmplă aşa ceva?
Evident, nu. Dacă analizăm situaţia sub aspect numeric – cea mai simplă, cea mai elementară, dar şi cea mai rudimentară dintre posibilităţi – vom constată că dacă s-ar respecta cât de cât algoritmul, atunci românii din Diaspora ar trebui să dispune de aproape 20% dintre poziţiile de senatori şi deputaţi. Ei ar putea fi astfel grupurile parlamentare care ar putea decide, de fiecare dată, cine deţine majoritatea. Pendulând între stânga şi dreapta, forţa Diasporei ar putea să crească exponenţial.
Dar calculul nu trebuie făcut doar sub aspect numeric. Există şi un calcul material. Sumele de care am vorbit la începutul acestei analize sunt bani care intră efectiv în ţară. Aceste bugete sunt în creştere. Pe măsură ce situaţia românilor din străinătate se stabilizează. Pe măsură ce aceştia şi descendenţii lor mai bine pregătiţi obţin slujbe din ce în ce mai substanţial remunerate. Dar cresc exponenţial şi economiile pe care familiile din Diaspora le fac. Iar România, fără a fi devenit încă un stat emergent, se numără totuşi printre puţinele ţări din Europa cu dobânda pozitivă. Prin urmare, economiile românilor din Diaspora se canalizează, treptat, spre băncile din România. Acesta este doar primul pas. Pasul următor fiind investiţiile. Aceste sume colosale de bani, câte 28 de miliarde anual, trebuie puse să lucreze. Pentru a produce alţi bani. Ca urmare, statul român ar trebui să fie extrem de interesat să creeze fel de fel de facilitate pentru investitori. Dar şi investitorii înşişi, în măsură în care ar fi bine organizaţi, într-o Diasporă al cărui cuvânt să atârne la fel de greu cum atârnă banii trimişi în ţară, ar putea schimba, în bine, legile statului.
Există însă şi o altă dimensiune despre care nu mă feresc să vorbesc. Cea a calităţii persoanelor. Fără a face din această o regulă absolută, trebuie spus că românii din ţară sunt, într-o pondere din ce în ce mai însemnată, persoane vârstnice, incapabile să mai muncească, sau, şi mai grav, oameni necalificaţi. Ceva mai rău decât înseamnă lumpenproletariatul. Românii din periferia marilor oraşe se ghetoizează într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Românii din satele noastre traversează şi ei un proces negativ. Satele se depopulează, locuitorii acestora îmbătrânesc, iar copii, atâţia câţi mai sunt, învaţă din ce în ce mai puţină carte şi aproape deloc meserii.
Capacitatea românilor din interiorul graniţelor de a produce, de a crea valoare adăugată scade din ce în ce mai mult şi pe măsură ce România este colonizată. Lucrătorii români nu reprezintă altceva decât o piaţă prea ieftină a forţei de muncă, care atrage, în continuare, ca un magnet, societăţile multinaţionale, precum şi societăţile comerciale ale unor state dezvoltate ale Uniunii Europene. În mod deloc paradoxal, singura forţă reală care se poate opune acestui fenomen şi îl poate întoarce în propriul beneficiu este Diaspora. Pentru că şi investitorii din Diasporă sunt interesaţi de forţă de muncă ieftină şi de investiţii de natură să aducă, într-un mediul corect concurenţial, cât mai multe beneficii.
Prin urmare, este logic că dacă ponderea Diasporei în instituţiile de decizie ale României ar creşte proporţional cu importanţa ei, atunci şi legile ar fi astfel schimbate, încât să poată fi asigurat un cadru concurenţial din care românii să nu mai poată fi excluşi.
Toate ideile expuse mai sus nu fac altceva decât să susţină teza conform căreia Diaspora ar trebui să fie cu totul şi cu totul altfel reprezentată în Parlamentul României. Şi chiar în Guvern. Ceea ce înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât un vot prin corespondenţă simplu, eficient, extrem de accesibil românilor de pretutindeni. Sau chiar şi mai bine, un vot electronic. (Sorin Roșca Stănescu)