Săptămîna asta s-a întîmplat ceva ce ar trebui să dea fiori oricui alimentează maşina în România: Consorţiul Conductelor Caspice, ruta prin care trece marea majoritate a exporturilor petroliere kazahe, şi-a oprit operaţiunile. Motivul? O serie de atacuri cu drone asupra petrolierelor încărcate la terminalul de la Novorosisk. Indiciile duc clar spre Ucraina – chiar dacă Kievul, ca de fiecare dată, nu confirmă oficial nimic, se arată într-o analiză difuzată azi de publicația ucraineană Strana. Marea întrebare e cine pierde şi cine cîştigă din haosul de la Novorosisk.

Pentru România, cum spuneam, asta nu e o ştire externă oarecare. E o problemă de buzunar. Cam 60% din petrolul pe care îl consumăm vine din Kazahstan, tranzitat exact prin acest terminal rusesc de la Novorosisk. Cu robinetul închis, rămîne întrebarea la care nimeni, în frunte cu Bolojan, nu are, deocamdată, un răspuns: de unde suplinim diferenţa? Nu e o întrebare retorică – e genul de gol de aprovizionare care se simte direct la pompă, în cîteva săptămîni, nu în cîţiva ani.

Pe hîrtie, situaţia pare absurdă. Atacurile lovesc infrastructură deţinută parţial de giganţi americani – Chevron şi ExxonMobil sunt acţionari majori atît în consorţiul conductei, cît şi în zăcămintele kazahe. Chevron, spun sursele occidentale, s-a plîns direct la Casa Albă, iar Washingtonul ar fi cerut Kievului să oprească loviturile asupra CPC şi asupra tancurilor petroliere care operează pe acolo.
Fără succes, am zice.

Şi totuşi, dacă efectul imediat e o reducere a producţiei kazahe şi o creştere a preţului global al petrolului – asta pică exact bine cui? Rusiei, evident, care vinde restul barililor săi la preţuri mai mari. Nu tocmai rezultatul pe care ni l-am imagina de la un atac ucrainean. Aşa că întrebarea logică e: de ce şi-ar asuma Kievul riscul de a supăra Washingtonul şi de a umple bugetul Kremlinului, dacă nu urmăreşte altceva, mai departe în timp?

Indiciul venit de la președintele azer

Un posibil răspuns a venit cam în aceeaşi perioadă, dar de la Berlin, nu de la Kiev, scrie Strana. Preşedintele azer Ilham Aliyev, aflat în vizită oficială în Germania, a făcut o afirmaţie la o conferinţă de presă alături de cancelarul Friedrich Merz care a stîrnit nedumerire: Rusia, a spus el, nu mai poate furniza petrol şi gaze nici măcar partenerilor tradiţionali, din cauza pagubelor provocate de atacurile ucrainene asupra infrastructurii sale. Iar Azerbaidjanul, a adăugat Aliyev, e gata să preia rolul Rusiei pe piaţa energetică europeană – dacă băncile europene redeschid robinetul de finanţare pentru proiecte petroliere, de gaze şi infrastructură.

Problema e că afirmaţia nu se susţine simplu, la prima vedere. Rusia nu mai vinde petrol Europei de ani buni, din cauza sancţiunilor (cu excepţiile ştiute, Ungaria şi Slovacia). Iar producţia azeră e departe de glorie: a scăzut cu 45% faţă de vîrful din 2010, zăcămintele sunt pe terminate, iar ce mai rămîne e tot mai scump de extras. Aşa că afirmaţia lui Aliyev prinde sens doar dacă o citeşti altfel: nu ca promisiune de petrol azer, ci ca ofertă de tranzit pentru petrolul kazah, ocolind Rusia. Şi brusc, atacurile ucrainene de la CPC nu mai par un episod izolat, ci o piesă dintr-un puzzle mai mare – presiunea pusă de Kiev pe Kazahstan să renunţe la ruta rusească şi să mute exporturile pe coridorul azer, chestie care nu i-ar cădea deloc bine lui Putin și bugetului Rusiei.

De ce planul, deocamdată, se împotmoleşte

Aici lucrurile se complică serios. Petrolul kazah ajunge deja, parţial, prin Azerbaidjan – transportat pe mare pînă la Baku, apoi prin conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan. Doar că volumul e derizoriu: 1,5 milioane de tone anual, faţă de cele 70 de milioane transportate prin CPC. E diferenţa dintre un robinet de grădină şi o conductă industrială.

Soluţia discutată de ani de zile – o conductă trans-caspică directă din Kazahstan în Azerbaidjan – a rămas la stadiul de idee pe hîrtie. Şi nu întîmplător: Rusia şi Iranul, care controlează militar Marea Caspică, au anunţat deja că se vor opune construcţiei, invocînd motive de mediu şi Convenţia privind statutul juridic al mării. În plus, Kazahstanul rămîne mult prea legat economic şi geopolitic de Moscova ca să rupă relaţia peste noapte.

Aşadar, cel puţin pe termen scurt, singurul efect vizibil al atacurilor e că taie din veniturile Kazahstanului şi umflă preţul petrolului la nivel mondial – umplînd, indirect, bugetul rus. Dacă strategia din spatele loviturilor mizează pe faptul că presiunea repetată va convinge, în timp, Astana, capitala Kazahstan, să caute rute alternative, atunci pariul e unul pe termen lung şi cu şanse incerte de reuşită – o schimbare de rută presupune o ruptură parţială de Moscova pe care Kazahstanul, deocamdată, n-o poate face şi nici nu prea vrea să şi-o asume. Viitorul ar putea aduce, însă, schimbări de optică, mai scrie Strana.

Concluzia care contează pentru România

Pînă atunci, dincolo de jocul geopolitic de culise dintre Kiev, Washington, Baku şi Astana, rămîne un fapt brut: robinetul de la Novorosisk s-a închis, iar România şi-a pierdut peste jumătate din sursa de petrol fără să aibă, momentan, o alternativă clară pregătită. Miza reală a acestei poveşti nu e cine cîştigă cursa geopolitică din jurul Caspicii pe termen de ani – e faptul că, în lunile următoare, factura energetică românească se va scrie direct sub semnul acestei incertitudini de aprovizionare, indiferent cine are, în cele din urmă, dreptate în privinţa intenţiilor Kievului. (Traducere și adaptare B.T.I.)