La 30 de secunde evaluează publicaţia britanică Daily Mirror timpul optim pentru evitarea declanşării oficiale a celui de-Al Treilea Război Mondial. Care, de fapt, a început. Angrenând cele mai multe state angajate, până acum, într-o conflagraţie mondială. Spaţiul aerian, extrem de limitat al Siriei, face ca, pentru prima dată după o jumătate de secol, avioanele de luptă ruseşti să se afle în contact cu cele americane. Şi chinezeşti. Pentru ca meniul să fie complet. Întrucât acest spaţiu aerian nu poate fi de nimeni organizat, riscul unei coliziuni este maxim. Douăzeci de mile distanţă între avioanele de luptă ale unor state diferite şi ostile, înseamnă doar de 30 de secunde.
Situaţia se complică. Extrem de mult. Şi pe toate fronturile. Rusia a ameninţat NATO, în general, şi România, în special, somând aceste etnităţi să renunţe imediat la proiectul Deveselu. Invocând faptul că Deveselul încalcă Tratatul forţelor nucleare cu rază medie de acţiune încheiat în 1987. Adică, acum 28 ani. Ministerul Român de Externe a dat un răspuns mai detaliat decât oricând. Semn că situaţia este groasă. Ca şi ameninţarea. Dar litigiul Deveselul este o piesă mică, pe o tablă de şah care se extinde din Europa până în Orientul Apropiat şi până departe în Asia. Epicentrul, până una – alta, rămâne tot în Siria.
Comentam ieri o supoziţie făcută de domnul Adrian Severin. Şi anume că, în secret, Statele Unite ar fi încheiat o înţelegere cu Rusia. Pe seama Europei. Şi, iată că, un eveniment tinde să-i dea apă la moară ilustrului specialist în geopolitică. Statele Unite îşi retrag cel mai mare portavion din zonă. Sub pretextul executării unor reparaţii. Dacă aceasta nu este o pură întâmplare – şi oare cum am putea să credem în întâmplări, într-un joc geostrategic de o asemenea importanţă – atunci s-ar putea să constatăm că, dintr-un motiv sau altul, poate chiar cel invocate de domnul Severin, Statele Unite au decis să abandoneze, pur şi simplu, spaţiul sirian.
Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci ne-am afla în prezenţa unei situaţii cu totul şi cu totul noi şi extrem de periculoase pentru echilibrul planetei. De ce? Cum spunea, Siria este epicentrul celui de-al Treilea Război Mondial. Semnalele pe care marile puteri le dau în Siria defineşte viitoarele ostilităţi şi alianţe. Şi ne pot sugera cam în ce parte se va înclina balanţă acestei confruntări globale. Dacă pentru americani, dacă pentru avioanele de vânătoare F16 este periculos să se afle în proximitatea aeronavelor de luptă ruseşti, SUV 34, dacă acelaşi risc este şi în ceea ce priveşte dronele diferitelor puteri militare, care brăzdează cerul Siriei, ca să nu mai vorbim de rachete, şi dacă, din aceste considerente, Statele Unite au decis să înceapă o retragere discretă, începând chiar din spaţiul maritime, prin îndepărtarea din zonă a portavioanelor, atunci, deodată, în Siria, vom avea o altă configuraţie a războiului.
Este interesantă şi extrem de semnificativă prezenţa în zonă a unuia dintre cele mai performante portavioane ale Chinei, Liaoning, ca şi a trupelor terestre de comando. Din ce în ce mai multe echipamente de luptă şi din ce în ce mai mulţi experţi chinezi îşi amplasează obiectivele în proximitatea, nu numai a Statului Islamic, ci şi a ceea ce a mai rămas din statul sirian, condus Bashar al-Assad, cumva la o intersecţie de rute militare şi cu kurzii prezenţi în zonă, dar şi cu trupele siriene anti-Bashar, instruite şi înarmate de americani. Iar în spaţiul aerian al Siriei, ocupă poziţii de luptă, nu numai aeronave F16 – poate în retragere – nu numai faimoasele avioane de vânătoare SUV 34 ale Federaţiei Ruse, ci şi escadrilele J15 ale Chinei.
Dacă America se retrage, tacit sau explicit, coaliţia occidentală rămâne în Siria descoperită. Ceea ce înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, statele europene se vor retrage şi ele. Dar cine rămâne? Rămâne regimul Basad Al Assad, rămân trupele siriene ostile acestui regim, dar din ce în ce mai decimate, în special, de ruşi, rămâne Moscova prezentă, rămâne Beijingul, rămâne Iranul, care şi el a desfăşurat trupe de comando în Siria – pe lângă faptul că a permis survolul avioanelor ruseşti – şi rămân kurzii.
Se prefigurează astfel o alianţă. O alianţă care numai americană nu este. O alianţă condusă, în principal, de trei state puternice din zonă. Şi cu mari interese în zonă. Federaţia Rusă, Republica Populară Chineză şi Republica Islamică Iran. Nu este deloc exclus să li se adauge kurzii. Care şi ei anunţă ca şi ceilalţi că luptă împotriva Statului Islamic. Şi care au fost bombardaţi, “din greşeală”, în repetate rânduri, de către turci. Turcia fiind cel mai important partener NATO din regiune.
Dar întrebarea cheie rămâne, totuşi, următoarea: Ce fac Statele Unite? Se retrag pentru a ieşi din joc, abandonând total Orientul Mijlociu, adversarilor săi tradiţionali? Sau se retrag pentru a reveni? Într-o nouă configuraţie. (Sorin Roșca Stănescu)