În fiecare an, statul român plăteşte, sub formă de despăgubiri, sume din ce în ce mai mari. Ele sunt rezultatul unor procese care se judecă afară. La CEDO. Sau în altă parte. Faptul că penalizările cresc în loc să scadă, demonstrează că, în ciuda unor afirmaţii de tip triumfalist, ceva nu funcţionează cum trebuie în justiţia română. Ultima bombă de acest fel este o penalizare de 200 de milioane de euro, decisă, în mod definitive şi irevocabil, de Curtea de Arbitraj de pe lângă Banca Mondială. În favoarea lui European Drinks, societate deţinută de fraţii Micula. Cine plăteşte?
Exista pe vremuri o expresie prin care se dădeau răspunsuri în zeflemea la întrebarea de mai sus. Se spunea aşa: ”turcul plăteşte!”. În traducere liberă, însemnă că, de fapt, nu plăteşte nimeni. Numai că, aici, lucruri nu se petrec aşa.
La CEDO, procesele se pierd în serie. De fiecare dată, motivul este aplicarea defectuoasă a unor proceduri, cu ocazia soluţionării unor cauze. În general, penale. Respectivele cauze penale au fost iniţial cercetate de procurori, care au întocmit un rechizitoriu. Rechizitoriul s-a dus mai departe în instanţă, instanţa l-a luat de bun, a mai încălcat şi ea unele drepturi ale părţilor şi, apoi, a împachetat un proces prost făcut. În toate aceste situaţii, din ce în ce mai numeroase, notele de plată vin la Ministerul Finanţelor. Iar Ministerul Finanţelor plăteşte. Nu am auzit la niciun bilanţ al vreuneia dintre instituţiile implicate să se fi făcut o radiografie a acestor sancţiuni aplicate României şi să se fi stabilit, totuşi, cine sunt vinovaţii. Măcar aşa, ca să se ţină cont de asta la eventuala lor promovare. De ce nu se face o asemenea analiză? Pentru că se aplică expresia “turcul plăteşte”.
Dar România pierde şi din ce în ce mai multe procese comerciale. Ele nu sunt judecate la CEDO, ci intră sub incidenţa altor instanţe internaţionale. Acest caz, extrem de recent, în care România pierde nu mai puţin de 200 de milioane de euro, pe care trebuie să îi plătească fraţilor Micula, este doar ultimul exemplu de acest fel. Ce se va întâmpla?
Din nou, Ministerul Finanţelor va trebui să facă plata. Această uriaşă despăgubire este preţul pe care statul îl plăteşte pentru prostia, incompetenţa sau reaua-credinţă a unor funcţionari publici şi a unor magistraţi. Un detaliu semnificativ. Suma este atât de mare încât, la despăgubirea iniţială datorată fraţilor Micula, pentru un abuz al statului român, s-au adăugat, din 2013 până astăzi, penalităţi. Uriaşe. De ordinul zecilor de mii de euro pe zi.
Asta înseamnă câteva lucruri. În primul rând, la cel mai înalt nivel guvernamental, cineva – este interesant de văzut cine – a luat, în urmă cu câţiva ani, o decizie strategică. Şi anume, să întrerupă facilităţile care erau acordate în beneficiul European Drinks şi care şi ele fuseseră hotărâte tot de către unul sau mai mulţi înalţi funcţionari sau demnitari români. Stoparea unilaterală a respectivelor facilitate a creat o gaură din ce în ce mai mare societăţii comerciale. Şi, de aici, s-a ajuns la litigiu. Este cât se poate de normal ca statul român să bage mâna în buzunar şi să plătească, dacă a greşit. Dacă funcţionarii respectivului stat s-au mai şi încrâncenat, din 2013 până în prezent, şi s-au adunat astfel uriaşe sume, sub formă unor dobânzi pentru întârziere, din nou, este cât se poate de normal să plătim.
Este normal să plătim şi aici şi în toate celelalte litigii comerciale pe care statul român le-a pierdut. Dar este anormal că nimeni nu răspunde. Şi acum am să vă dau un exemplu, pur teoretic, care ar putea să sugereze gravele consecinţe pe care le poate avea o atare lipsă de răspundere şi de interes. Dacă asemenea condamnări vin pe bandă rulantă şi, de fiecare dată, prin decizii judecătoreşti, Guvernul trebuie să plătească oalele sparte de unul sau de altul, ne-am putea lesne închipui că este posibil ca, uneori şi din ce în ce mai des, asemenea neghiobii să fie făcute în mod intenţionat de înalţi funcţionari corupţi, tocmai cu scopul de a umfla buzunarele unor oameni de afaceri. Pentru că, într-un fel, este mai simplu să stai cu mâinile în sân şi să plăteşti o casă bună de avocaţi, care să nu facă altceva decât să acţioneze, în numele tău, într-o cauză fabricată anume pentru a fi pierdută de statul român.
Nu aş vrea ca cineva să-şi imagineze că eu fac vreun proces de intenţie fraţilor Micula. Nicidecum. Ceea ce nu înseamnă însă că scenariu de mai sus trebuie, cu desăvârşire, exclus. Dar fără a analiză a cum anume s-a ajuns în situaţia asta, nu vom avea un răspuns. Ci doar încă o notă de plată. (Sorin Roșca Stănescu)