Este o adevărată rușine. O rușine națională. Să stai cocoțat la vârful puterii, o putere cât se poate de efemeră, să te bați cu cărămida în piept pentru o realizarea a națiunii române care nu îți aparține și să-i ignori în mod disprețuitor pe cei care și-au asumat-o cu adevărat. Așa s-a consumat sesiunea comună a Parlamentului dedicată aniversării a 20 de ani de la intrarea României în NATO.

S-au bătut cu cărămida în piept pentru succesul unui proiect la care nu au contribuit în niciun fel generalul cu patru stele Nicolae Ciucă, falsul erou al armatei române de la Nassyiria, Alfred Simonis, cocoțat ilegal la șefia Camerei Deputaților, Cătălin Drulă și Cseke Attila, care nu au nici în clin, nici în mânecă cu aderarea României la NATO. Și, fără doar și poate, premierul Marcel Ciolacu. Singurul căruia i s-a acordat cinstea de a spune câteva cuvinte la microfon și care are o legătură cu uriașul efort depus pentru aderarea României la NATO a fost generalul Mircea Chelaru, în prezent membru de vază AUR. Dar cine sunt marii absenți?

Înainte de a îi enumera pe câțiva dintre ei, voi preciza că aderarea României la NATO a fost primul adevărat proiect de țară după decembrie 1989, care a deschis practic și calea aderării României la Uniunea Europeană, cel de-al doilea și ultimul proiect de țară finalizat. Aderarea României la NATO a marcat desprinderea acestei țări din orbita Rusiei, ruperea legăturilor cu un trecut confecționat de alții și pe care am fost siliți decenii la rând să-l parcurgem. Pe bună dreptate, aderarea României la NATO, astăzi o uriașă organizație politică și militară, din care fac parte nu mai puțin de 30 de state, a însemnat asumarea de către această țară a unui rol extrem de important și de onorabil în construcția propriului viitor, dar și în garantarea viitorului lumii libere. Pentru a ajunge însă acolo, a fost parcurs cu hotărâre, cu generozitate, cu eroism chiar un lung drum, călăuzele fiind cu totul și cu totul altele decât cele care s-au cocoțat ieri la cea mai importantă tribună a Parlamentului României.

Sub regimul Emil Constantinescu, o personalitate care a luptat cu toată energia pentru aderarea României la structurile euroatlantice, Adrian Severin, șeful diplomației române, a făcut eforturi considerabile ca, în 1997, la Madrid, să fie obținută declarația summit-ului NATO, primul document prin care a fost recunoscută eligibilitatea României ca viitor membru. Am fost prezent acolo împreună cu un grup masiv de jurnaliști români, iar despre rolul pe care noi înșine l-am avut mă voi referi puțin mai târziu. Până atunci, rememorez un alt moment cheie, o sesiunea a Parlamentului European de la Bruxelles, la care România a participat în calitate de invitat, cu premierul Radu Vasile în frunte și cu Adrian Severin, șeful diplomației, pe post de vârf de atac.

Cunoscând relațiile apropiate pe care le aveam cu Familia Regală, care oficial la acea dată nu avea posibilitatea să vină în România, Adrian Severin mi-a făcut o propunere cu totul și cu totul senzațională. Mi-a solicitat să iau legătura cu Majestatea Sa Regele Mihai I al României și să-i solicit în numele Guvernului de la București să-și utilizeze întreg prestigiul internațional pe care-l are pentru a se transforma într-un fel de ambasador al țării noastre pe lângă statele NATO cu monarhii la vârf și să facă demersurile necesare pentru ca acestea să susțină aderarea României la NATO. Inițial, misiunea mea a fost secretă și întrucâtva riscantă, întrucât a presupus intrarea mea fără viză în Elveția, pentru a ajunge la Versoix și pentru a-i transmite Majestății Sale oferta Guvernului României, în baza inițiativei lui Adrian Severin. Misiunea mea a fost îndeplinită. Regele Mihai a acceptat cu entuziasm să se înhame la această nobilă corvoadă în beneficiul statului român. Și s-a deplasat, rând pe rând, în toate capitalele statelor NATO cu monarhii la vârf. Ieri nu s-a amintit absolut nimic cu prilejul momentului aniversar nici despre succesul de la Madrid, nici despre inițiativa lui Adrian Severin și nici despre rolul jucat de Regele Mihai.

Regimul Constantinescu a sucombat odată cu alegerile în care Ion Iliescu a obținut un nou mandat de președinte al României. Un mandat altfel decât mandatele precedente, pe parcursul cărora, în mod cât se poate de justificat, l-am supranumit „o cârpă kaghebistă”. Sub presiunea unui curent de opinii care nu mai putea fi stăvilit, Iliescu a acceptat rolul pe care îl juca Regele Mihai și a încurajat demersurile pro-NATO ale guvernului său. Două personalități de frunte ale socialiștilor români din acea perioadă, Adrian Năstase, în calitate de premier, și Ioan Mircea Pașcu, ca ministru al Apărării, au jucat un rol esențial în încheierea negocierilor privind aderarea. Nici aceștia nu au fost invitați la sesiunea omagială. Și nici măcar nu au fost pomeniți.

Și mai adaug, pentru că așa este corect, rolul jucat de membrii Clubului Român de Presă, din care făceam parte în calitate de membru al Consiliului de Onoare și de președinte al patronatului de presă. La inițiativa de astă dată a lui Adrian Sârbu, patronul celui mai puternic grup de presă din acea perioadă, o aeronavă a fost închiriată, iar membrii Consiliului de Onoare s-au deplasat în cele mai importante capitale NATO, luând legătura cu conducerea organizațiilor de presă din respectivele state, organizând dezbateri și conferințe de presă destinate susținerii demersurilor României pentru intrarea în NATO. Și acesta a fost un efort considerabil, încununat de succes, care se cuvenea să fie evocat de către cei care, fără să fi făcut niciun efort în acest sens, sunt astăzi beneficiarii politici ai noului statut al României.
Încă o dată se demonstrează că la nivelul clasei politice, cel puțin, suferim de o boală grea. Nu ne înțelegem, ne disprețuim și refuzăm să ne legitimăm trecutul. Dar atenție, domnilor aflați vremelnic la putere. Cine își disprețuiește trecutul, nu are viitor! (Sorin Roșca Stănescu)