În România, autostrăzile nu sunt niște șosele mai largi pe care se poate circula cu iuțeală. Așa sunt în restul lumii. La noi, autostrăzile nu sunt decît un soi de Fata Morgana a politicii, iar rostul lor e să permită politicienilor, cu regularitate, promisiuni electorale, care să fie uitate a doua zi după alegeri. Atunci cînd unii dintre ei descoperă, brusc, precum Băsescu, faptul că noi nici nu avem nevoie de ele. Să amintim pe scurt odiseea jenantă a autostrăzilor mioritice din epoca post-comunistă.

Avîntul muncitoresc ”Hai cu autostrada!” a luat start după revoluție în 1995, cînd s-a constituit societatea mixtă „Compania Română pentru autostrăzi SA”, care să participe la licitaţiile organizate de Executiv pentru construcţia lor. Și cam atît.
În 1997, CSAT ia taurul de coarne și discută starea infrastructurii, decretînd că obiectivele de infrastructură teritorială trebuie să devină o prioritate naţională. Se înființează un grup operativ care să demareze un plan de dezvoltare a reţelei de autostrăzi, a aeroporturilor, precum şi un plan de modernizare a căilor ferate.

Anul următor, Ministrul Transporturilor, Traian Băsescu, susţine că proiectul de construcţie prin concesiune a unor autostrăzi în România nu se justifică, deocamdată, în nici o zonă din ţară.
„Prioritatea este să reparăm şi să modernizăm străzile. După ce nu vom mai avea de astupat gropi, vom putea începe să construim autostrăzi”, a comentat el, într-o ieșire publică.

În 1999, altă belea cu iz electoral: UDMR și Ungaria se declară îngrijorate de zvonurile că autostrada Bucureşti-Budapesta va ocoli zonele cu populaţie maghiară, dar premierul Radu Vasile dă asigurări, într-o conferință alături de omologul ungar, Viktor Orban, că asta nu se va întîmpla.

În 2003, însuși președintele Ion Iliescu se implică în poveste, declarînd că România nu se va putea integra în Uniunea Europeană în lipsa unei reţele de autostrăzi. (Materialul complet poate fi citit aici)