Discursul lui Putin de ieri a fost urmat de o manevră cel puțin stupefiantă a liderului de la Kiev, Volodimir Zelenski, mai precis solicitarea din scurt ca Ucraina să intre în NATO în procedură accelerată, drept răspuns la anexarea teritoriilor din sud-est. Problema nu e că a primit un răspuns prompt și negativ din Vest. Ci că solicitarea liderului ucrainean e de bezna minții, procedurile NATO excluzînd, logic și rațional, acceptarea de membri nu aflați în război – cazul Ucrainei – ci care măcar nu au tratate de bună vecinătate cu statele din jur. Se pune întrebarea firească, în acest caz, ce jocuri bizare face Kievul recurgînd la asemenea cereri aiuritoare?

„Adoptăm o acţiune decisivă prin semnarea unei cereri în vederea candidaturii Ucrainei pentru integrarea accelerată în Alianţa Nord-Atlantică”, a declarat Volodimir Zelenski ieri, după discursul belicos al lui Putin, de la Kremlin, de după semnarea anexării celor patru regiuni ucrainene cucerite, Doneţk, Lugansk, Herson şi Zaporojie.

„De facto, noi ne-au deschis deja drumul spre NATO, am demonstrat compatibilitatea cu standardele Alianţei. (…) Iar acum Ucraina vrea acest lucru şi în manieră formală”, a subliniat Zelenski, citat de Le Monde.

Liderul de la Kiev pare să nu aibă habar de procedurile de admitere în NATO. Deși e greu de crezut asta.

Să reamintim pe scurt.

După căderea comunismului, în occident a apărut pe tapet ideea extinderii NATO, prin cooptarea unor state foste în siajul URSS.
Doar că existau probleme majore, care au făcut subiectul unor dezbateri aprinse la începutul anilor 1990. Mulți analiști politici nu erau siguri de beneficiile pe care le va aduce extinderea. Unii au fost îngrijorați de posibilul impact asupra coeziunii și solidarității Alianței, precum și asupra relațiilor cu alte state, în special Rusia. În acest context, soluția a fost ca NATO să realizeze în 1995 un Studiu privind Extinderea NATO, care să funcționeze ca un filtru pentru candidați.

Conform acelui document, țările care doresc să adere la NATO trebuie să demonstreze că au îndeplinit următoarele cerințe:

– un sistem politic democratic funcțional, bazat pe o economie de piață;
– tratamentul echitabil al populațiilor minoritare;
– un angajament pentru rezolvarea pașnică a conflictelor;
– capacitatea și disponibilitatea de a aduce o contribuție militară la operațiunile NATO;
– un angajament față de relațiile democratice civilo-militare și structurile instituționale.

În baza acestor cerințe, România s-a văzut nevoită să încheie două tratate de cooperare și bună vecinătate cu Ungaria, în 1996, și Ucraina, în 1997, în pofida unor tensiuni și probleme serioase în relația cu fiecare dintre aceste țări. La loc de cinste, recunoașterea reciprocă a frontierelor făcea ca România să își ia adio de la teritoriile sale aflate în Ucraina, adică exact tema care agită din nou spiritele astăzi.
România a făcut aceste sacrificii pentru că tratatele de bună vecinătate erau obligatorii pentru admiterea în NATO. În absența lor, alianța nord-atlantică s-ar fi confruntat cu riscul ca un stat nou membru să aducă în interior un conflict latent, care să pună întregul NATO în poziție de război în caz de escaladare.
De aici, marea întrebare: cum ar putea respecta cerința nr.3 din documentul NATO – ”un angajament pentru rezolvarea pașnică a conflictelor” – o țară care nu numai că e deja în război cu un stat vecin, și încă cel mai periculos de pe planetă, dar mai are și un președinte comandant suprem care a anunțat oficial că va lupta militar cu Rusia pînă la eliberarea totală a teritoriilor ocupate?

Intrarea „accelerată” a Ucrainei în NATO – exact perspectiva care a făcut Rusia să acționeze militar împotriva țării – ar însemna importarea războiului în alianță, adică ceva ce ar sfida toate regulile după care funcționează o minte normală.
Nu e de mirare că aproape imediat a venit refuzul secretarului general al NATO, mai apoi al ministrului german al apărării.
Dar nu refuzul lor merită analizat.

Ci pur și simplu aiuritoarea solicitare a lui Volodimir Zelenski.
Una care, încălcînd grosolan criteriile NATO căreia i s-au supus toți cei 14 membri acceptați după 1990, pare că urmărește, mai degrabă, adîncirea controlată a unor conflicte politico-diplomatice decît găsirea unor soluții. (Bogdan Tiberiu Iacob)