E vremea marilor amintiri, se pare. A amintirilor ținute la secret amar de ani, după căderea comunismului. Acum doi ani, Ion Caramitru își amintea, brusc, cum i s-a propus în 1990 de către Brucan și Iliescu să fie candidatul FSN la prezidențiale, dar a refuzat cu demnitate. Și Mihai Șora și-a amintit cum a refuzat cu demnitate să mai facă parte din guvernul Roman, tot în 1990, după mineriadă. Documentele oficiale îl contrazic, dar te pui cu amintirile? A venit acum rîndul Anei Blandiana, despre cum a refuzat să fie vicepreședintele României. Ați ghicit: cu demnitate.

Povestește Blandiana într-un interviu difuzat ieri de Pressone, despre zilele de după căderea lui Ceaușescu:

”Primele câteva zile au fost de o euforie nebunească, pur și simplu. Chiar nu conta decât senzația de libertate și totul părea simplu, totul părea că se va rezolva de la sine. După aceea, în cel mai scurt timp, odată cu teroriștii, odată cu bănuiala cine sunt teroriștii și siguranța că nu existau, totul s-a complicat îngrozitor.
Pentru mine, prima îndoială și breșă în euforie, ba chiar sfârșitul ei, a fost în ziua de Crăciun când au fost executați soții Ceaușescu și când eu am avut revelația că de ce în ziua de Crăciun?
Că era ca o liturghie neagră. Pentru prima oară mi-am pus problema: cine sunt oamenii ăștia care se află acum la butoane, din moment ce au ales să omoare în ziua de Crăciun, care este ziua de maximă bucurie și lumină.
Și de la această întrebare, peste două zile, când mi-au propus să fiu vicepreședintă a țării, am zis automat: nu(s.n.). Deja nu mai aveam încredere, deja totul începea să se tulbure. Iar după aceea, a început să se limpezească în sens contrar”.

Pînă azi, nu a existat vreo relatare că CFSN i-ar fi propus Blandianei postul de vicepreședinte al țării, mai ales că el nici nu prea exista.
Ion Iliescu era lider al respectivului Consiliu al Frontului Salvării Naționale, care se erijase, da, în organ de administrare a țării pînă la alegeri și din care făcea parte, din 22 decembrie 1989, și Ana Blandiana.

La două zile după execuția lui Ceaușescu, pe 27, a avut loc, într-adevăr, o plenară a CFSN în care s-a ales Biroul Executiv, cu Ion Iliescu președinte, Dumitru Mazilu prim-vice, doi vicepreședinți, Dan Marțian și Karoly Kiraly, plus cîțiva membri simpli.
Anei Blandiana se poate să i se fi propus postul de vicepreședinte al respectivului Birou Executiv, dar de aici pînă la denumirea pompoasă de ”vicepreședinte al țării” e cale cam lungă.

De menționat că Ana Blandiana a stat bine mersi în CFSN, alături de ”oamenii aflați la butoane care aleseseră să omoare în ziua de Crăciun”, pînă pe 30 ianuarie 1990, cînd a demisionat. La patru zile după demisia lui Dumitru Mazilu și la șapte zile de la demisia Doinei Cornea, imediat după anunțul făcut de FSN, pe 23 ianuarie, că se transformă în partid. Un partid în care pozițiile dominante era clar că urmau să fie ocupate de apropiații lui Ion Iliescu.

În același interviu, scriitoarea își mai trece în cont, în bună măsură, o mega-realizare: integrarea României în UE.

”Fără Alianța Civică n-ar fi existat Convenția Democrată, fără Convenție nu ar fi existat integrarea europeană, pentru că fără rotația la putere nu se putea pune problema integrării și așa mai departe” a spus Blandiana, membru fondator al numitei alianțe.

Și mai spune că și mișcările de protest ale ultimilor ani își au sorgintea tot în Alianța Civică:

”Este clar că mitingurile din Piața Victoriei continuă mitingurile Alianței și cele din Piața Universității. Deci această tradiție a protestului care a fost înființată de Alianță într-un mod extraordinar – adică îmi amintesc despre mitingurile noastre în care Poliția spunea că sunt cinci sute de mii de participanți. Mitingurile din Piața Victoriei nu au mai avut sute de mii de oameni, ci zeci de mii. Dar ele continuau această educație civică pe care a făcut-o într-un fel toată populația, de la Alianță încoace” conchide scriitoarea.

Entitatea care ”a înființat tradiția protestului”, adică Alianța Civică, trebuie spus că s-a înființat în noiembrie 1990, la cîteva luni după încheierea protestelor din Piața Universității și după nenumărate alte proteste uriașe care marcaseră anul 1990. (B.T.I.)