Adriana Săftoiu a scris și lansat de curînd o carte incomodă. Pe care mi-a și trimis-o și, culmea, am mai și citit-o pe nerăsuflate. Deși e, cum spuneam, incomodă. Pentru că tratează lumea acelor făpturi guvernate de un Dumnezeu mai mic, vorba unui reputat dramaturg american din a cărui pană au izvorît o celebră piesă și un film de Oscar. Lumea surdo-muților. O lume greu pusă la încercare în mai toate societățile lumii, dar mai ales în a noastră. Și Adriana Săftoiu, deputata scoasă din Parlament pentru că, dezvăluie Liviu Mihaiu, liderul partidului său a descoperit că ”nu se mai poartă pe nicăieri intelectualii în politică”, s-a străduit în mandatul ei să ridice un colț al pînzei desfășurate peste drama celor care nu aud și nu cuvîntă. A reușit cu brio. Și a scos o carte, la Editura Trei, care emoționează adînc fără să-și propună măcar asta. În pur stil gazetăresc, rece, sec, echidistant, dar cu atît mai percutant: ”Simfonia semnelor”.

Amintiri dintr-o lume scufundată.

Așa numește autoarea primele sale experiențe cu lumea surdo-muților, după terminarea liceului și înregimentarea în prima slujbă.

”Mă intersectam cu ei la intrarea sau la ieșirea din tură. Lucram ca muncitor necalificat la secția de ascuțitori, Cooperativa meșteșugărească „Timiș“, după ce ratasem intrarea din prima la Facultatea de Filologie din Timișoara(…)
Ieșeam pe poartă dimineața, în jur de ora 6. Mergeam către casă, de cele mai multe ori pe jos, aproximativ 20 de minute, în pas alert. Tramvaiul era sufocant la ora aceea. Zona industrială forfotea de muncitori care ieșeau și intrau în schimburi, încât renunțam să iau tramvaiul pentru două stații.
Drumurile ni se încrucișau doar la poarta cooperativei. Îi priveam cu o curiozitate nedisimulată, aproape indecentă. Mă bazam pe faptul că ei nu mă văd. Orbii își făceau loc cu bastoanele albe printre noi, văzătorii, spre aripa alocată lor. Lucrau în hale separate, unde montau cutii de carton, puneau agrafe pentru păr pe suporturi de hârtie. Surzii dădeau din mâini, se salutau între ei gălăgios, cu sunete guturale pe care nu le descifram. Eram separați și îi priveam de la distanță în pauzele de masă. Păream două lumi diferite, cu granițe bine trasate.
Când ne intersectam, le acordam întâietate, cu o oarecare teamă să nu mă lovească cu bastonul, dar, cu siguranță, și cu un soi de neliniște față de o lume străină mie. Cum de nimeresc oamenii ăștia locul de muncă, intrarea în fabrică, fără să vadă? Și cum de știu surzii ce au de făcut fără să audă ce urlă șeful? Întrebări la care nu-mi amintesc să fi găsit vreun răspuns. Înregistram lumea din jurul meu așa cum era și nu căutam răspunsuri decât pentru lumea din care consideram că fac parte: văză- tori și auzitori.

Prima dată când un surd mi s-a adresat a fost în timpul uneia dintre pauzele de masă. Eram vreo trei muncitori în curtea interioară din spatele halei de ascuțitori. Un bărbat la vreo 40 de ani, pentru mine un „bătrân“, s-a apropiat de noi și, cu un gest care sugera „mustață“ și un sunet straniu, indescifrabil pentru mine, a întrebat de șeful de la ascuțitori. Sârbul pofticios avea mustață. S-a prins de întrebare unul dintre băieți și i-a arătat unde avea biroul cel căutat.
— Cum de ai înțeles ce vrea? l-am întrebat.
— Sunt bun la mimă.
Răspunsul a fost atât de sec, că a sunat ca o invitație la tăcere. Când am intrat înapoi la polizoare, mi-a spus celălalt coleg că băiatul care înțelesese ce întrebase surdul avea o soră surdă care lucra în „zona handicapaților“.
— Nu îi place să vorbească despre asta, a avut un accident și a rămas surdă.
— Ce accident?
— Nu știu, nu îi place să vorbească despre asta.

Amintirile despre lumea care era la câțiva metri de mine nu au mai ieșit la suprafață ani întregi până în 2017, când îmi începeam mandatul de deputat și optasem pentru Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale”.

Ce a ieșit din cei patru ani la comisie, stă scris într-un volum de excepție care atinge coarda sensibilă, dar numai a celor care au așa ceva. O carte cu slovele mîngîiate pe hîrtie de o ziaristă-politician, nerecomandată, în principiu, politicienilor. Cine va citi, va înțelege de ce….(B.T.I.)