Este în afara oricărei îndoieli. Acum, după reușita demersului legat de referendum, câștigătorul de etapă a competiției prezidențiale este Klaus Iohannis. Și aceasta nu fiindcă până una alta e singurul politician aflat în cursă. Ci pentru că și-a asumat răspunderea pentru un demers politic care părea imposibil, a riscat totul și a câștigat într-un mod care i-a lăsat cu gura căscată pe toți sociologii, pe toți analiștii și pe toți oamenii politici, inclusiv pe cei din opoziție, care nici după două zile nu înțeleg prea bine cum de au avut un asemenea succes. Iar prima confruntare electorală care urmează – și încă repede – este cea a prezidențialelor. În condițiile în care frontul PSD a rămas literalmente cu ochii în soare. Și, orbit de impactul cu valul electoral de la europarlamentare și referendum, nu mai reușește să identifice pentru moment un competitor capabil să-l învingă pe Iohannis. Dar va găsi în cele din urmă?
Toată lumea vorbește despre două nenorociri care i s-au întâmplat Partidului Social Democrat în decurs de câteva ore. Pierderea alegerilor și punerea după gratii a președintelui partidului. De fapt sunt trei. Cea de-a treia este la fel de importantă. În timp ce Klaus Iohannis, pe care mulți, printre care mă număr și eu, nu dădeau doi bani în competiția prezidențială, a reușit prin referendum să prindă o viteză neverosimilă, frontul PSD a cam răms fără niciun competitor. De ce? Pentru că se vorbea insistent, înainte de eșecul istoric al europarlamentarelor, competiție care de fapt a însemnat o schimbare totală de paradigmă politică, despre intenția lui Liviu Dragea de a candida. Urma să anunțe acest lucru în ipoteza, care până acum câteva zile stătea în picioare, în care PSD făcea un scor de cel puțin 35%. Și, firește, în condițiile în care ar fi fost achitat. Este motivul pentru care Dragnea a creat în jurul său un spațiu pârjolit, care nu a mai permis afirmarea ca eventual prezidențiabil a niciunui lider PSD. De altfel, în ultimul an, rând pe rând, oricare dintre reprezentanții acestui partid, despre care s-a vorbit ca și când ar fi prezidențiabili sau care au lăsat să se înțeleagă că ar avea intenția de a participa la o asemeea cursă, au fost literalmente spulberați de către Dragnea sub diferite pretexte. Unii dinre ei nici nu se mai regăsesc în rândurile PSD.
De dragul candidaturii sale, Liviu Dragnea a riscat totul. Să ne gândim doar la rivalitatea cu Gabriela Firea, cel mai bine creditat actor politic al PSD, pentru o eventuală candidatură la prezidențiale, care a fost exilată, la un pas de a fi și exclusă din partid, prețul acestei răfuieli fiind pierderea – așa cum prognozam încă de atunci – a două dintre cele mai importante fiefuri electorale ale PSD. Bucureștiul, care, de la distanță este cel mai important și dă tonul oricărei campanii electorale, valoros cât mai multe județe la un loc și unde PSD obținuse o victorie fără precedent, adjudecându-și pentru prima dată în istorie Primăria Generală, toate Primăriile de Sector și majoritatea în toate Consiliile. Conflictul dintre Dragnea și Firea a condus pentru PSD la un adevărat dezastru, iar dovada o avem acum, când USR a deveni prima forță politică în Capitală, pentru moment cu o susținere de 40 %. Desigur, acest scor va trebui concretizat în primăvară, la alegerile locale. Apoi Dragnea, legat tot de războiul cu Gabriela Firea, care a avut drept principală cauză bănuiala că aceasta, în ciuda refuzului ei repetat, ar intenționa totuși să candideze la prezidențiale, a sacrificat Ilfovul. Cel mai important fief după Capitală.
În mod asemănător, în urma războiului lui Liviu Dragnea cu morile de vânt, cu fantomele competiției interne pentru prezidențiale, au fost pierdute și alte județe în care PSD a dispus în trecut de un electorat consistent. Nu le mai enumăr. Se știu. Mai mult chiar. Partidul Pro-România, inițiat și condus de Victor Ponta și care a ajuns la un scor de aproape 7%, nu ar fi existat și nu s-ar fi putut afirma într-un timp record dacă Livu Dragnea, din motive de rivalitate politică, legată mai ales de intenția sa de a candida la prezidențiale, nu i-ar fi executat fără milă pe toți ipoteticii săi concurenți.
Așa se face că în acest moment PSD nu are niciun candidat. Deși a rămas cel mai mare partid și are în rândurile sale numeroase personalități de marcă pe care le-am putea vedea înscrise în cursa prezidențială. Vreau să mă fac cât mai bine înțeles. O personalitate politică, indiferent cât de bine cusută e și indiferent de câtă notorietate și favorabilitate se bucură, nu poate concura cu succes la alegerile prezidențiale dacă, din timp, nu este prezentată ca atare opiniei publice. Cetățenii trebuie să se obișnuiască și aceasta necesită un anumit timp cu ideea că un lider politic ar putea să ajungă președinte al României. Acest tip de percepție lipsește cu desăvârșire legat de oricare dintre candidații virtuali ai acestui partid. Iar prea mult timp nu mai este. Din acestă perspectivă, PSD se află într-o mare criză.
Și ca să realizăm cât de profundă este criza, mai trebuie să înțelegem un lucru. Și anume că, pentru un succes cât de cât garantat, este obligatoriu ca prezidențiabilul să fie și liderul partidului. Cine este azi liderul PSD? Nimeni. O avem pe doamna Dăncilă, într-adevăr, în dubla poziție de premier și de președinte executiv al partidului. Dar trebuie organizat un Congres Extraordinar. Care în prima parte să modifice statutul, permițând alegerea liderului suprem altfel decât prin referendum. Iar în cea de-a doua parte, trebuie desemnat președintele. Și, eventual, legată această decizie de cea a desemnării respectivului președinte drept candidat prezidențial. Organizarea unui asemenea Congres necesită un timp, devenit din ce în ce mai prețios, și presupune inevitabile bătălii interne în cazul unui mega-partid, extrem de șubrezit în interior după ultimul tsunami electoral. Sincer să fiu, nu îmi dau seama cum va ieși PSD din această încurcătură, dacă dorește cu adevărat să vină la prezidențiale cu un candidat propriu.
S-a vehiculat teza conform căreia ar putea exista un candidat comun, printr-un sarcrificiu uriaș făcut de PSD în premieră absolută, iar acest candidat unic, din afara partidului, dar nu și a coaliției aflată la guvernare, ar putea fi Călin Popescu Tăriceau, președintele ALDE. Mă îndoiesc că acest scenariu mai poate sta în picioare, în condițiile în care ALDE a fost literalmente pulverizat de uriașul val electoral din 26 mai. Rămâne o enigmă ce va face PSD. Un partid în care avem un singur politician, e adevărat foarte activ, care și-a anunțat intens intenția de a candida, dar care nu deține suficientă influență în plan intern, Liviu Pleșoianu.
Dacă e ceață totală în Stânga spectrului politic, în Dreapta lumina este literalmente orbitoare. Este clar că frontul anti-PSD va da cel puțin doi candidați puternici. Klaus Iohannis, susținut de partidul care a obținut cel mai mare succes la europarlamentare, dar care are totuși o cotă cu numai doi în față, și Dacian Cioloș, reprezentantul alianței care a obținut poziția a treia și suflă în ceafa PSD, dar care și el are un scor la europarlamentare tot doar cu cifra doi în față. Cele două patide însă se pot alia, fie în turul unu, fie în turul doi, în timp ce PSD nu are nicio perspectivă de a se alia cu un partid consistent, de același calibru, pentru că un asemenea partid nu mai există.
O surpriză – și chiar o surpriză de proporții – ar putea produce însă liderul noului partid balama. Victor Ponta, susținut de o parte a sistemului și care indiscutabil și-ar dori să revină în prim-planul politicii mari. O alianță a acestuia cu PSD sau chiar o fuziune, acum când Dragnea nu mai reprezintă o piedică, ar putea reprezenta cel puțin în capul unora o soluție pentru prezidențialele din acest an. Ar fi o nouă rundă a confruntării Ponta-Iohannis, în care primul, susținut de frontul PSD, ar încerca să-și ia revanșa, după spectaculoasa înfrângere de acum cinci ani. (Sorin Roșca Stănescu)