Greu de explicat de ce Opoziţia este atât de inconsistentă într-o ţară săracă şi umilită. Cum, după ani de guvernare antisocială, partidul de stânga reuşeşte doar să existe inerţial, fără să constituie glasul de chemare la revoltă al celor obidiţi. De unde aceste neputinţe? Ori partidul care domină alianţa aflată la putere este al naibii de abil, ori formaţiunile de opoziţie se dovedesc inapte luptei politice sau sunt complice cu cei care au astăzi în mână pâinea şi cuţitul. Răspunsul cel mai aproape de adevăr este varianta care combină toate ipotezele.

Sunt voci ce afirmă că de câţiva ani încoace PSD ocupă inutil stânga scenei politice, blocând apariţia unei alte formaţiuni socialiste care şi-ar fi putut juca doctrinar rolul, nu doar mimându-l. Având cele mai mari oportunităţi – o guvernare păguboasă, o gestiune defectuoasă a crizei, o legislaţie mereu în defavoarea cetăţeanului, gafe permanente, furtişaguri pe toate planurile şi multe alte bube şi păcate la vedere ce au stârnit nemulţumirea populaţiei – PSD a ratat sistematic şansele să redevină prima voce politică a ţării. Mai mult, pentru pofta unora dintre liderii săi de a se branşa la resurse, s-a alăturat PDL într-o coaliţie sinucigaşă. De la marea formaţiune politică, din primii cincisprezece ani de după Revoluţie, a ajuns să facă opoziţie la foc mic, atunci când nu se comportă ca un partid de companie drăgălaş şi comod pentru stăpânul care l-a adus la guvernare. De a avea comportament de partid cu pretenţia să guverneze singur, nici vorbă. Se complace cu statutul de „copilot”.

PNL, scăpat ca prin minune de sucurile gastrice ale stomacului politic portocaliu, după ce s-a bucurat un timp de simplul fapt că mai există, a început să vadă în şansa primită semnul că este sortit să poată mai mult. Cu un lider charismatic deloc dispus să stea continuu pe baricade, partidul a reuşit o importantă alianţă politică în termeni la care nu visa. Nu o victorie împotriva puterii, ci un ascendent în faţa partenerului de opoziţie. Logica principală a noii alianţe social-liberale este suspendarea preşedintelui. Cu cât timpul trece şi obiectivul înlăturării lui Băsescu nu este atins, cu atât scopul iniţial se preface într-o oportunitate pentru PDL şi într-un beneficiu exclusiv pentru liberali, mai precis pentru Crin Antonescu, căruia i s-a netezit calea spre Cotroceni în 2014. Singurii care pot pierde din această ecuaţie sunt pesediştii, chiar dacă, făcând noi compromisuri, îşi vor vedea şeful în funcţia de premier al primului guvern de sacrificiu de după epoca Băsescu. Când preşedinte va deveni Crin Antonescu nu va fi de mizat pe faptul că acestuia îi plăcea mai mult să citească decât să se joace.

Situaţia e cu atât mai parşivă, cu cât rolul Opoziţiei a fost asumat de o parte a presei, cealaltă rămânând să facă propagandă puterii. Devastatul peisaj media a fost cel mai bine speculat de Traian Băsescu. Din exces de zel, presa care i se opune a comis greşeala să-l culpabilizeze din orice, transformându-l din ţintă în victimă. Incriminându-l zilnic, a reuşit contraperformanţa de a-l înfăţişa ca pe un hăituit. Supralicitând, a coborât în derizoriu gravitatea faptelor sale. Lipsa selecţiei privind responsabilităţile reprobabile cu care era încărcat continuu a făcut tocmai să i se descarce vinovăţiile. Lovindu-l uneori fără discernământ, i-au mutilat într-atât figura, încât a ajuns greu de recunoscut în momentele când trebuia identificat marele vinovat al tragediilor pe care le-am trăit. Executându-l repetat mediatic, s-a dat satisfacţie mulţimii mulţumite doar cu „dreptatea” văzută la televizor. Dovezile unei realităţi monstruoase şi stimulente pentru o reacţie socială s-au convertit în percepţia că răul este suportabil, iar personajul negativ unul simpatic – un miştocar de excepţie. Această abordare nu-i mai convinge decât pe cei deja convinşi, iar pe unii dintre aceştia, agasaţi de stilul obsesiv şi îngroşat, îi determină să treacă în tabăra „indiferenţilor”. Un act de presă coroziv transformat într-un abraziv de curăţat mizerii politice.

Din când în când, cineva mai aruncă o petardă anunţând că, gata, acuşica se va rupe PDL şi se va putea forma mult dorita majoritate parlamentară care să-l debarce pe Băsescu. Anestezicul, din ce în ce mai slab, îşi face efectul doar printre îndârjiţi sau visători, căci restul îşi trăieşte resemnarea. Cei lucizi ştiu că o mafie nu se scindează de bunăvoie, fără a-şi semna singură sfârşitul. Portocaliii nu vor fisura periculos, sunt conştienţi că nici măcar trădătorii nu se vor salva.

Periculos este că am început cu toţii să ne obişnuim. Când jafurile şi minciunile au ajuns să aibă o frecvenţă atât de mare, dominând istoria faptelor publice, atunci anormalul devine perceput ca normal. Ne obişnuim cu răul şi trăim binele cu nebăgare de seamă, ca pe o iluzie de-o clipă. Nu mai evoluăm, ci doar ne adaptăm. Vieţuind strâmb, ne bucurăm că azi e mai bine decât mâine şi, în plus, e şi caterincă. (Valentin Nicolau)