Să recapitulăm, pe scurt: procurorul general Augustin Lazăr a activat, în anii dictaturii, ca șef al unei comisii de eliberare a deținuților, refuzînd de două ori să redea libertatea unui om care îndrăznise să critice regimul comunist. Lazăr recunoaște faptele, dezvăluite de siteul luju.ro, dar le minimalizează, pretinzînd că erau doar tehnicalități. Poziția sa e susținută de voci autoritare ale presei pro-Justiție. De aici încolo, încep, însă, cu adevărat, marile întrebări.

Teza inoculată marelui public de către apărătorii lui Lazăr e aceea că omul nu avea, de fapt, niciun cuvînt de spus, că îndeplinea doar niște formalități, că nici nu intra în contact cu deținuții, într-un cuvînt, că nu are nicio vină, nicio răspundere în chestiunea neeliberării unui deținut politic.

Iulius Filip fusese închis, reamintim, pe motiv că a purtat „discuții dușmănoase la adresa Republicii Socialiste România”, a adus „injurii la adresa organelor de partid și de stat” și a avut o „atitudine necuviincioasă față de cadre”.

Și acum, să facem o scurtă trecere în revistă a unor evenimente.
Imediat după venirea regimului Băsescu la putere, liberali de top, cu Mona Muscă în frunte, inițiază un proiect de lege a lustrației menit să bareze accesul foștilor comuniști și securiști de top – chiar și cu o întîrziere de peste 15 ani – în funcțiile publice.
Autorii legii, afară de Muscă, erau, cum spuneam, nume sonore: Adrian Cioroianu și Eugen Nicolăescu, miniștri liberali, plus Viorel Oancea, senator PNL, erou al revoluției și fost primar al orașului-martir Timișoara.
Între altele, legea Monei Muscă prevedea, la art.1, că sunt considerați că au făcut parte din structurile represive și din cele de putere ale regimului comunist ”judecătorii și procurorii care au colaborat în orice fel cu Securitatea ori cu orice alte servicii secrete române”.
Nu care au făcut poliție politică, potrivit legii Ticu, nu care au semnat angajamente, nu care au avut grade. Ci, mai simplul care au colaborat ”în orice fel”.

”Stiu ca acesti oameni nu sunt vinovati de regimul comunist, nu l-au adus ei, dar sunt totusi oamenii care i-au dat contur, care au animat acest sistem. Drept pentru care, le-as cere cu prietenie sa se retraga o perioada” explica istoricul Adrian Cioroianu viziunea inițiatorilor asupra legii.

”Se impune adoptarea acestei legi, care nu face decat sa asigure ca oameni cu formatie de activist comunist, care au facut parte din organele de represiune care au instrumentat cazuri politice – Securitate, Justitie, Procuratura etc. – nu mai pot pune la adapost anumite persoane care nu vor sa accepte ca situatiile de abuz legalizat de dinaintea Revolutiei nu mai sunt posibile.
Aceasta lege vine sa faca lumina in trecut, dar și in viitor, pentru ca a-ti asuma o vina și a incerca sa lupti sa o indrepti, inseamna ca ai devenit un partener responsabil al oricarui stat democratic, un partener care se poarta demn și cu care poti colabora in masura in care știi ca este indreptat inspre viitor. Trebuie sa fim corecti cu noi înșine pentru a le fumiza celorlalti garantia ca putem fi corecti cu ei. A continua sa ne mintim și sa pastram in structurile de putere oameni care au facut rau, inseamna sa ne complacem în situatia de stat in care coruptia face ordinea și legea” se arăta în expunerea de motive a legii.

Augustin Lazăr a instrumentat, și el, ”cazuri politice”, ca șef al comisiei care putea recomanda sau nu eliberarea unui deținut eminamente politic.
Legea a trecut, cu voturile PNL, PD și UDMR de ambele Camere ale parlamentului, fiind blocată, însă, de Curtea Constituțională.
În anii care s-a scurs de la momentul inițierii legii pînă la punctul final, ea a beneficiat de o masivă susținere a societății civile de la noi.
Tînărul, pe atunci, Mălin Bot, deplîngea în presă, ironic, faptul că România are un ”Inalt viitor european construit cu secretari PCR si procurori comunisti”.

”Ma gandesc nu numai la Legea lustratiei, ci si la alte recomandari, cum ar fi declararea crimelor comuniste drept crime contra umanitatii. Sau desfiintarea prin lege a condamnarilor politice, care au fost doar amnistiate. Sau scaderea la nivel minim a pensiilor celor vinovati. Sau interzicerea insemnelor si simbolurilor comuniste, asa cum s-a procedat in cazul celor naziste” puncta, într-un interviu al vremii, și poeta Ana Blandiana.

Decizia CCR din 7 iunie 2010 care a stopat parcursul legii lustrației stipula că principalul viciu al acesteia e instituirea unei sancțiuni colective, bazate pe o răspundere colectivă și pe o culpabilizare globală făcută pe criterii politice.
E inutil să mai spunem că decizia a stîrnit, la acea vreme, un val de indignare din partea adepților lustrației. De fapt, aproape comic, indignarea apăruse încă înaintea pronunțării CCR: într-un editorial furibund din Revista 22, Rodica Palade îl făcea pulbere pe Valer Dorneanu, proaspăt numit judecător al Curții, fiind sigură că acesta, ”executantul ticălos”, cum îl numea, va declara legea drept neconstituțională. În material, unul dintre argumentele forte ale jurnalistei era că Dorneanu fusese – ați ghicit – procuror comunist. ”Aceasta e persoana care va judeca din nou Legea lustraţiei, dar şi alte legi pe care „colegii“ PSD+PC vor dori să le sfâşie în bucăţi în următorii 9 ani” mai scria jurnalista.
Era vremea în care toate vocile reformiste dădeau de pămînt cu Ion Iliescu, Năstase și PSD, adversari declarați ai lustrației.

A trecut de atunci mai puțin de un deceniu și luptătorii pro-lustrație de odinioară au devenit, brusc, mai scrupuloși decît Dorneanu în aprecierea activităților îndreptate contra cetățeanului, în comunism.
De la vina colectivă a procurorilor din legea Monei Muscă am ajuns la demonstrații pretențioase a lipsei oricărei legături a procurorilor cu victimele regimului.
Augustin Lazăr nu și-ar fi făcut decît datoria cînd a respins, de două ori, eliberarea unui om care a avut curajul să sfideze dictatura și a fost torturat și închis pentru asta.
Procurorul comunist Augustin Lazăr este, azi, o biată victimă a manipulării.

”E o vină că dl Lazăr a fost „procuror comunist”?” clamează ziare.com. ”Asistam la folosirea cinica a suferintei reale a tuturor detinutilor politic intr-un scop care foloseste mafiei” mai se scrie acolo.

Adevărul e că și Ana Blandiana spune ceva similar, în anii cînd legea lustrației era pe rol:
”Dupa decembrie ‘89, cea mai mare problema a societatii romanesti a fost aceea de a tine piept organizarii confuziei. Tot timpul a existat un amestec bine dozat al adevarurilor si minciunilor, al victimelor si vinovatilor, pentru ca nimeni sa nu mai inteleaga ce este bine si ce este rau. Specialistii in dezinformare de pe vremuri, care lansau zvonuri si scriau rapoarte, au acum la dispozitie pagini de ziare, cei ce se ocupau de spargerea anturajelor ii acuza acum de colaborare cu Securitatea pe cei ce au luptat pentru deconspirarea Securitatii s.a.m.d. in cadrul acestui proces postdecembrist extrem de savant programat, au existat si anticomunisti construiti in laborator”.
Numai că, vai, spusele Anei Blandiana înfierau fenomenul exact invers celui prezentat de ziare.com.
Pe atunci, victimele erau prezentate drept călăi.
Azi, călăii ne sunt înfățișați drept victime.

Cazul Lazăr a devenit o imensă hîrtie de turnesol a societății.
De la izbucnirea scandalului, Revista 22, bastionul intelectualilor pro-lustrație, nu suflă o vorbă despre el.
Cum nu suflă nici alte vajnice organe care au sîngerat pe cîmpul de luptă al bătăliilor anticomuniste.
Cum nu suflă nici PNL, stegarul de odinioară al epurării comunisto-securiștilor.
Cum nu suflă nici USR, care mai zilele trecute declara război fie și numai însemnelor comuniste.
Nu mai vorbim de ”anticomunistul” Klaus Iohannis.
Vă sugerăm, stimați cititori, un mic exercițiu de imaginație: să zicem că, mîine, PSD anunță că-l va sărbători, în cadru festiv, pe cel mai bătrîn membru de partid, un anume X, nu foarte cunoscut marelui public. Iar poimîine aflăm că X e procurorul care, în anii 60, a refuzat de două ori eliberarea condiționată a lui Corneliu Coposu din pușcărie. Un minim de imaginație vă va fi suficient, credem noi, pentru a contura un peisaj al reacțiilor celor mai sus pomeniți.

Să mai spunem, în final, doar atît: Tratatele și convențiile internaționale semnate și ratificate de România, în special Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de catre Adunarea Generală a ONU la 10 septembrie 1948 și Convenția ONU asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității, adoptată la 26 noiembrie 1968 și ratificată de România prin Decretul nr. 547 din 29 iulie 1969, stipulează în clar că persecuțiile pe motive politice sunt integrate în noțiunea de crime împotriva umanității.
Refuzul eliberării unui om abuziv băgat în pușcărie pentru atitudini anti-regim s-o încadra, oare, la persecuții pe motive politice? (Bogdan Tiberiu Iacob)