În această dimineață a venit dezvăluirea conform căreia ministrul PSD al Justiției este un plagiator, și încă unul de calibru. Fix în momentul cînd se intră în linie dreaptă cu procedurile pentru noii șefi ai parchetelor și imediat după ce Radu Marinescu a spus că aceste numiri nu pot fi negociate politic. Vom porni de la teza că dezvăluirea e reală, iar Radu Marinescu trebuie să plece din funcție, pentru că un plagiat e un furt, iar un hoț nu poate face ordine în justiție. Doar că acest nou scandal, atît de previzibil încît Inpolitics l-a anunțat încă din decembrie anul trecut, întărește o situație extrem de gravă în Românie, anume justiția selectivă, ceva profund incompatibil cu statul drept, cu democrația. O situație care, credem noi, ar trebui să înceteze urgent.

Să facem o mică introducere. În timpul războiului din Vietnam, SUA a fost zguduită de un scandal de proporții imense după ce rapoarte militare au relevat un adevăr tulburător. Deși populația afro-americană reprezenta aproximativ 12% din populația SUA la acea vreme, între 1965 și 1967, soldații de culoare au reprezentat cam un sfert din totalul pierderilor de vieți omenești în luptă.

Acest lucru însemna că un soldat negru avea o probabilitate dublă de a muri în Vietnam comparativ cu unul alb. Existau mecanisme de discriminare subtilă sau directă care îi trimiteau în misiuni periculoase: soldații de culoare erau trimiși mai des să deschidă drumul în patrule, fiind primii expuși ambuscadelor și minelor, foarte puțini soldați negri ajungeau ofițeri, deciziile despre cine merge în patrulare sau cine ocupă poziții expuse erau luate de ofițeri majoritar albi.

În fața acestei situații armata SUA ar fi putut spune, sec: cu toții sunt soldați americani, deci nu contează dacă unii mor mai des ca alții. Dar nu a spus asta. Sub presiunea publică, armata a luat măsuri de echilibrare, iar media finală a războiului a scăzut la aproximativ 12,5%, mai apropiată de procentul demografic. Practic, s-a recunoscut că nu era firesc ce se întîmplă, iar acea nedreptate a alimentat radicalizarea mișcării pentru drepturi civile în SUA.

O societate pretins civilizată nu se poate ascunde în spatele unor principii seci atunci cînd apar fenomene suspecte cu impact direct și grav asupra unei părți a respectivei societăți și, finalmente, asupra societății în ansamblu.

În România, chestiunea plagiatului la nivelul politicienilor ori a unor persoane din structurile puternice ale statului e veche și, din păcate, foarte răspîndită.
Plagiatul distruge meritocrația. Dar justiția selectivă distruge democrația!
De-a lungul anilor am avut următoarea situație: dezvăluirile despre plagiate sunt făcute, de regulă, cam de aceiași ziariști, într-un mod cam suspect, pentru că identificarea unui plagiat într-o lucrare doctorală nu e chiar cel mai simplu lucru din lume, iar identificări pe bandă ale unor plagiate din domenii foarte diferite e încă și mai dificil. Un prim semn de întrebare: plagiatele sunt descoperite onest prin demersuri jurnalistice, ori servite de-a gata de către anumite structuri, în general de intelligence?

Să zicem că nici asta nu ar fi marea problemă, pînă la urmă, servit pe tavă sau nu, un plagiat rămîne un plagiat. Marea problemă e, însă, tratamentul selectiv.
Plagiatul dovedit retează anumite cariere, în schimb nu are niciun impact asupra altora. Unii executați, alții salvați. Pe lîngă asta, s-a dovedit că dezvăluirile apar, de regulă, în momente politice tensionate, cînd un personaj are inițiative deranjante pentru unii, cînd refuză anumite combinații ori cînd, pur și simplu, cineva a pus ochii pe fotoliul lui.

Iar atunci cînd dezvăluirile sunt sincronizate cu momente de tensiune politică, apar distorsiuni majore în societate.

Pentru că vorbim de justiție selectivă, de dublu standard. Dacă un plagiat este ignorat cît timp politicianul este „ascultător” și devine public doar cînd acesta devine „incomod”, mesajul transmis este că legea nu e egală pentru toți. Loialitatea față de grup devine mai importantă decît integritatea.

Existența unor dosare cu plagiate ținute la sertar pentru momentele ”potrivite” sugerează că anumite structuri (servicii, grupuri de interese) preferă să controleze oamenii politici prin șantaj, în loc să curețe sistemul. Un politician șantajabil este un politician care nu mai reprezintă interesul public.

Asta duce inclusiv la erodarea încrederii în avertizorii de integritate. Publicul începe să privească orice investigație jurnalistică legitimă cu suspiciune, întrebîndu-se: „Cine a dat comanda asta?”. Acest lucru delegitimează munca jurnaliștilor onești care descoperă plagiate din pur spirit civic. Publicul vede demisii forțate nu ca victorii ale justiției, ci ca reglări de conturi, ceea ce descurajează implicarea civică și favorizează extremismele.

Practic, putem vorbi de supraviețuirea mediocrității loiale. Sistemul se curăță doar de „rebelii” plagiatori, în timp ce plagiatorii care servesc interesele structurilor de putere rămîn în funcții, perpetuînd o cultură a imposturii.
Da, plagiatul e un fenomen real și condamnabil. Dar folosirea selectivă a adevărului este, la rîndul ei, o problemă democratică și, din păcate, una mult mai mare, mai gravă. Paradoxal, adevărul despre plagiat ajunge să fie discreditat tocmai prin modul în care este folosit. Deși plagiatele merită expuse, selectivitatea transformă dezvăluirea lor în armă, perpetuînd corupția.

În cazul lui Radu Marinescu, era atît de previzibil că la momentul demarării procedurii de selecție a viitorilor șefi ai Justiției va fi eliminat, încît am scris asta încă din 10 decembrie 2025:

”Cine va obține șefiile, va controla dosarele pînă în 2029. Cu pesedistul Radu Marinescu la Justiție, numirile ar fi o negociere dură între partide precum PSD, PNL și USR. De data asta, PSD ar avea un cuvînt greu. Asta, însă, doar dacă nu vine curînd o torpilă care să-l radă din guvern și să preia interimatul, să zicem, însuși premierul Ilie Bolojan, cel care ar ”acoperi” noile propuneri de procurori șefi.”

Și iată, racheta a venit exact la timp. Confirmînd că ”dezvăluirile” despre plagiate nu sunt o luptă pentru adevăr, ci o armă politică selectivă.
În Vietnam, privilegiul (clasa socială, rasa) te ferea de linia frontului. În cazul plagiatorilor, privilegiul (loialitatea politică sau față de statul-paralel) te ferește de consecințele legii.
În ambele situații, „sistemul” nu este defect din greșeală, ci este configurat să protejeze anumite elite și să sacrifice pe cei care nu au protecție.
Iar asta trebuie să înceteze într-o țară care deja a reușit performanța de a fi singura din UE cu regim democratic hibrid, ultima treaptă înainte de regimul autoritar, adică mai concis, dictatorial. (Bogdan Tiberiu Iacob)