Valuri cît casa stîrnite de ceea ce pare o gafă de exprimare a vicepreședintelui SUA, Joe Biden, e vorba de formula „Mr.President” cu care acesta i s-a adresat lui Victor Ponta. Deja, o mare parte a presei descifrează în asta anunțul neoficial că Washingtonul îl agreează pe liderul PSD pentru Cotroceni. Așa să fie, oare? Sau, mai degrabă, formula lui Biden nu înseamnă absolut nimic, așa cum nu au însemnat nimic și alte exprimări ale liderilor americani, încă și mai directe?

”Mesajele discrete au fost şi ele lămuritoare. Biden l-a descărcat pe Băsescu de gestiunea preşedinţiei cu vorbe poleite în aur şi miere, dar evidente pentru un “bye-bye!”. La Palatul Victoria l-a apelat pe Ponta cu o calitate de perspectivă – “domnule preşedinte”. Am asistat în decurs de câteva zeci de minute la citirea firmanului de la Washington: mazilire pentru Băsescu, numire pentru Ponta” scrie, spre exemplu, reputatul jurnalist Dan Constantin, în Jurnalul Național.

Am rîs.

De cîte ori, în ultimii 25 de ani, nu ne-am chinuit să descifrăm sensuri ascunse, majore, în exprimările liderilor americani…

În fapt, formulările diplomatice s-a dovedit că nu înseamnă nimic. Uneori, ele aduc, chiar, cu ”sărutul mafiotului”: pare un semn de afecțiune, dar e urmat de un asasinat sîngeros.

Joe Biden i-a transmis lui Băsescu, zilele trecute, că îi pare rău că mandatul acestuia se apropie de sfîrșit și că îi va simți lipsa.

Exact același mesaj îl transmitea, însă, George Bush lui Ion Iliescu, în 2003, în chiar Biroul Oval de la Casa Albă: ”Îmi pare rău că nu veți mai candida anul viitor”. Se pare că e o formulă universală, aplicată tuturor președinților, pro-occidentali ori ba.

Asta nu i-a împiedicat pe americani să meargă, în 2004, pe mîna adversarilor PSD în alegeri.

O mare dezamăgire și pentru Năstase, nu doar pentru Iliescu. Candidatul PSD se văzuse și el cu George W.Bush, în iulie 2004, la Washington, și primise un mesaj la fel de cald ca Iliescu, și mult peste cel primit de Ponta., din care pesediștii s-au repezit, beți de fericire, că tragă concluzia că premierul primise binecuvîntarea de la americani. N-a fost să fie, însă.

În politica mare nu există politețuri – ele sunt, oricum, gratuite – ci doar interese.

Politețea iefină, dublată de interese stricte, l-a făcut, bunăoară, pe George W.Bush să îl numească ”prieten”, în 2002, pe infamul Islam Karimov, fostul secretar de partid sovietic, devenit președinte al Uzbekistanului, mandat după mandat, în disprețul Constituției.

În 2000, SUA criticase dur alegerile prezidențiale din Uzbekistan, susținînd că acestea nu au fost libere și democratice.

Doi ani mai tîrziu, Karimov devenea ”prietenul” lui Bush, pentru că SUA avea nevoie de aerodromurile uzbece pentru a ataca talibanii din Afganistan.

Nu a contat, în acest caz, nici măcar faptul că, în același an 2002, dictatorul Karimov găsise o metodă inedită de a închide gura celor mai importanți doi opozanți ai regimului său, fierbîndu-i de vii într-un cazan cu apă.

Abia în 2005 americanii au rupt ”prietenia” cu regimul criminal-dictatorial Karimov, dovedind că avuseseră tăria de înger să depășească episodul cu fiertura de opoziție.

Ce să mai spunem de cazul șefului SRI, George Maior, lăudat de americani și în culcare și în sculare pentru modul cum a condus reforma în serviciu?

Nu-i așa că e mare lucru să te laude americanii pentru asta?

Dar, ce te faci, că predecesorul său, Radu Timofte, exemplul negativ perpetuu și absolut al lui Traian Băsescu în ce privește conducerea serviciilor, era, și el, lăudat de americani, și, culmea, tot pentru reformarea SRI.

Ba chiar decorat, în 2003, de către șeful CIA, George Tenet, pentru: „excelenta colaborare, profesionalismul SRI, reformarea democratica a SRI”, exact într-un moment cînd Năstase însuși făcea eforturi de a-l debarca din funcție pentru „lipsa reformelor cerute de NATO”, „lipsa de profesionalism” șamd.

Una peste alta, dacă Ponta și PSD își imaginează că formula ”Mr.President” ar avea din punct de vedere politic vreo valoare, ascunsă ori ba, înseamnă că un sfert de secol de politică post-comunistă nu a reușit, încă, să-i vindece de naivitate. Iar în politică, naivitatea se plătește scump. (Bogdan Tiberiu Iacob)