După întrebarea retorică și ironică a lui Eugen Șerbănescu, căruia i-am postat un excepțional editorial ieri, pe CorectNews, este extrem de riscant să încerc și eu să răspund la această enigmă. Enigma este însă seducătoare. Așa că voi încerca, cu tot curajul pe care-l am, să-i dau un răspuns.
Răspunsul nu este simplu, decât în aparență. Răspunsul simplu ne obligă să consemnăm numele principalului vinovat. Klaus Werner Iohannis. Este evident, cred că pentru toată lumea și în primul rând pentru susținătorii acestui partid al liberalilor, că domnul Klaus Iohannis, atunci când a fost parașutat și apoi înșurubat în această formațiune cu lungi și glorioase tradiții în plan istoric, a avut o misiune cât se poate de complexă. Pe care și-a îndeplinit-o cu brio. Confruntați de-a lungul istoriei antebelice cu PNȚCD, liberalii au fost împinși cumva spre centru-dreapta. Și, din această poziție, au lansat faimosul program „Prin noi înșine”, făcându-se luntre și punte pentru afirmarea suveranismului României. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că țărăniștii ar fi acționat cumva contra statului unitar și suveran român. După decembrie 1989, membrii defunctului Partid Comunist, cei mai mulți dintre ei, s-au aliniat cu arme și bagaje lângă Ion Iliescu, alcătuind un mare partid neocomunist, care, de altfel, a și câștigat toate rundele de alegeri. A fost o situație cu totul și cu totul specială, al cărei rezultat a fost împingerea ambelor partide istorice spre dreapta spectrului politic. PNȚCD, prin Rațiu și Coposu în special, a desfășurat accentuate politici de dreapta, în timp ce liberalii, prin Câmpeanu, un om politic mai conciliant, mai dispus compromisurilor, au devenit un partid mai degrabă de centru-stânga decât de centru dreapta. Cumva această situație a fost reglată în momentul în care Petre Roman, împreună cu echipa sa de tineri reformatori, au desprins o aripă din partidul lui Iliescu, pe care, din capul locului, au declarat-o ca fiind de stânga. În felul acesta, PNL a reușit să ocupe în anii ’90 și după o confortabilă poziție de centru, iar după eșecul PNȚCD din alegeri, chiar o poziție de centru dreapta.
Ei bine, începând din acel moment, adversarii dreptei românești, cei interni, dar și cei externi, și-au conjugat eforturile pentru a schimba traseul PNL. Unul dintre principalii artizani a fost Traian Băsescu. Care, după ce l-a eliminat pe Petre Roman din conducerea partidului pe care acesta îl crease, a făcut o mișcare aparent șocantă. Peste noapte, fără niciun fel de pregătire prealabilă a propriului electorat, fără vreo modificare de statut, de emblemă, de denumire sau de imn, Partidul Democrat a fost dat de trei ori peste cap și mutat de la Internaționala Socialistă, din care făcea parte alături de PSD, în familia Popularilor Europeni. Moment în care PD s-a autodeclarat a fi un partid de dreapta. În aceste condiții, o combinație între Partidul Democrat și Partidul Național Liberal părea nu numai posibilă, dar și probabilă. Cu condiția ca, în final, PNL să fie extras din grupul ALDE, o familie a europarlamentarilor europeni în care o ocupau o poziție privilegiată, și dus cu arme și bagaje în aceeași familie a Popularilor Europeni unde migrase Partidul Democrat. De această dată, lianții au fost Valeriu Stoica și apoi Teodor Stolojan, foștii președinți liberali care au generat joncțiunea cu Traian Băsescu și, respectiv, cu Partidul Democrat. Dar lovitura capitală pentru PNL avea să vină ceva mai târziu.
Lovitura capitală au primit-o liberalii de la Klaus Iohannis. Care a venit în PNL pe ușa din dos, deschisă din păcate de Crin Antonescu, care a fost forțat să facă acest joc, același Klaus Iohannis care, în scurt timp, cu sprijinul factorului intern și a factorului extern, i-a dat brânci ultimului președinte cu adevărat liberal, Crin Antonescu fiind proiectat la Bruxelles în postură de soț bine plătit al doamnei sale, devenită comisar european.
Sunt zece ani de când groapa liberală a fost săpată, zece ani de când ea a fost din ce în ce mai adâncită, până când a căpătat toate caracteristicile unei gropi funerare.
Nu este deloc întâmplător vidul de la nivelul conducerii PNL. Nu este deloc întâmplător că acum, în acest an electoral atât de important, cei mai activi lideri liberali, cu câteva excepții, provin din fostul Partid Democrat. Fiind practic identificați și ridicați politic de către Traian Băsescu. Iar apoi ținuți în banca de rezerve sau chiar promovați de către Klaus Iohannis.
Este anul în care, după ce Partidul Social Democrat, condus în 1990 de Cunescu, a fost absorbit de partidul lui Ion Iliescu, pentru a legitima stânga neocomunistă, și după ce la capătul mandatului lui Emil Constantinescu PNȚCD s-a autodetonat, conducerea lui fiind acaparată în prealabil de cozi de topor ale sistemului, iată că a venit și rândul ultimului partid istoric să părăsească cu coada între picioare scena politică. Eu nu afirm că PNL va obține un scor atât de jalnic încât să nu depășească pragul de 5%. Dar pragul nu mai contează. Nu mai contează, atâta timp cât acest partid nu mai este și nu va mai fi vreodată ce a fost. PNL s-a transformat în altceva, respectiv într-un instrument al unor forțe antiliberale, conduse în prezent, încă o vreme, de președintele Klaus Iohannis. Principalul, dar nu singurul gropar al liberalilor.
Așa se și explică de ce, treptat, încă de pe vremea când deținea poziția de premier, PNL s-a transformat într-o anexă a PSD. Și tot așa se explică de ce, nemaidispunând de o pepinieră de activiști liberali pur sânge, PNL nu prea are pe cine să promoveze în două poziții cheie, cum ar fi Primăria Generală a Capitalei sau Președinția României. Și caută cu disperare persoane din afară, pe care să le adopte. În acest vid de candidați de primă mână, este explicabil de ce sunt atrase personaje gen Nicușor Dan, sau Eduard Hellvig, sau Mircea Geoană, sau, mai nou, Dan Șucu. Toate aceste plombe, pe cale de a se fixa în cariile liberale, sunt, până una alta, opera aceluiași Klaus Iohannis.
Sper că am răspuns, fie și parțial, la întrebarea dramatică pusă de Eugen Șerbănescu.