Se schimbă lumea. Și nu neapărat în bine. Se întîmplă lucruri care par să ne dea înapoi, după ce atît amar de vreme ne-am obișnuit cu o singură direcție: înainte. Mai tîrîș, mai grăbiș, dar înainte. Cutremurul din finanțele mondiale, grevele din Grecia, recesiunea din SUA, dar și mișcările stradale de protest din Anglia, din vara lui 2011, fac să sune un clopot de alarmă asupra democrației în esența ei. Se vorbește de suveranități limitate, de Constituții modificate în spiritul crizei, de reducerea drepturilor cetățenești. Și asta e mai îngrijorător decît faptul că, din cauza recesiunii, americanii nu își mai pot schimba mașinile decît o data la trei ani, în loc de doi, sau că românii nu își mai pot lua plasme cu diagonale mai mari, o perioadă.

Bunăoară, prin afirmația că, orice ar fi la alegeri, nu va ceda puterea actualei opoziții, președintele Băsescu, a transmis, în fapt, un gînd ascuns, a decartat o strategie pe care mizează. Marea problemă pentru el este cum poate obține, efectiv, un vot în plus față de USL în perspectiva lui 2012. Votul salvator, care îi poate menține echipa la putere. În cursul ultimilor ani, răspunsul la întrebarea de mai sus a fost dat prin metode, să le spunem, ”pragmatice”: cheltuind bani publici pentru a cumpăra bunăvoința alegătorilor, ca și pentru a răspunde necesităților susținătorilor financiari de campanie, aparent în favoarea votanților. Adică, regii asfaltului donează baban partidului în campanie, pentru pomeni electorale șamd, iar după alegeri primesc dreptul de a asfalta același drum de zece ori pe mandat, pe cheltuiala și spre binele contribuabilului. Logic, a cheltui înseamnă și a găsi resurse, de aici și obiceiul de a te împrumuta dintr-o direcție pentru a cheltui în alta. Practic, regula regimului Băsescu este de a impozita cu o mînă și de a cheltui cu cealaltă. Am spune că e vorba de clasicul anteriu al lui Arvinte, care tăia de la poale pentru a se cîrpi la coate, numai că nu e același lucru. De tăiat, se taie mereu numai de la unii, pentru a se cîrpi, sistematic, doar alții.

Dincolo de asta, ca o observație personală, din dezbaterea oficială asupra democrației a fost eliminat în ultimii ani orice model de ideal, de valoare intrinsecă. Nu mai există spațiu public pentru dezbateri privind valori morale, individuale sau colective, pentru idei novatoare, pentru planuri de viitor pe termen lung. Nu mai există priviri de ansamblu. România e un fotbalist mediocru, care joacă doar cu fruntea în pămînt. Marii jucători, se știe, nici nu se uită la minge, scrutează doar terenul.

După intrarea noastră în UE, prin mesajele președintelui Băsescu nu am făcut decît să sugerăm, și să demonstrăm că România nu era pregătită, cu adevărat, să se integreze. Să ne mai mirăm că, astăzi, numai muncitorii români, altfel extrem de apreciați, sunt refuzați în anumite țări europene, în timp ce muncitorii altor nații au undă verde? Cînd semeni vînt, e firesc să culegi doar furtună.

Astăzi, în România sunt trei partide importane, conduse de Ponta, Boc și Antonescu. Toți trei oameni tineri, din punct de vedere politic. Tineri, din generații comune și, totuși, atît de diferiți. Îmi pun întrebarea: în alegeri, tinerii se vor îndrepta către discursul de june activist comunist al lui Boc, sau către curățenia morală și pregătirea intelectuală a unor Antonescu și Ponta? Se vor lăsa seduși de promisiunile ferme, obiective, sau de demagogia găunoasă, aproape disperată? Nu am un răspuns, pot doar să sper că vor alege corect.

În perspectiva vremurilor grele, poate foarte grele, care se anunță, cred că singura speranță a democrației este în politică, dar într-o politică de valoare. Numai cu această politică vom reuși să facem ca România să poată prospera, să nu devină o periferie a politicii și a vieții europene. Și mai cred în șansa tinerilor conducători politici de astăzi ai opoziției, care pot demonstra, într-adevăr, care sunt valorile social-democrației ori ale liberalismului, aplicate într-o țară care are nevoie de valori mai mult ca oricînd. (Dan Ioan Popescu – www.danioanpopescu.ro)