Serviciile secrete românești sunt extrem de performante și știm asta, de multă vreme, din cel puțin patru surse, ceea ce e mai mult decît suficient. O știm în primul rînd de la ele însele – fiecare ”greu” din servicii care dă vreun interviu se laudă cu superprofesionalismul – , o mai știm de la acoperiții lor din presă, de la politicienii care le numesc conducerile și, în fine, de la serviciile secrete străine, care le mîngîie periodic pe ale noastre pe cap. Deși, cînd îți laudă străinii spionii, parcă ceva nu e în ordine.

Dincolo de aceste patru ”surse”, nu prea avem de unde să aflăm cît de performante sunt, cu adevărat, serviciile noastre.

Ocazional, însă, se mai produce cîte un eveniment care ne dă o mînă de ajutor.

Un film, bunăoară.

Recent lansat pe piață, precum ”Special correspondents”, realizat și interpretat de reputatul Ricky Gervais, în care povestea e suficient de hilară ca să garanteze succesul în fața publicului american.
În mare, e vorba de doi oameni de presă care, în goană după rating, ajung să însceneze transmisii radio false din timpul unei rebeliuni armate în Ecuador, iar mai apoi regizează chiar o răpire din partea unui grup de insurgenți locali, care reclamă bani pentru eliberarea lor. ”Răpiții” fac apel, printr-o înregistrare video, la guvernul american, la președintele SUA, în fine, la opinia publică, pentru a fi eliberați.
Drama e că aventura lor devine serioasă, după ce chiar sunt răpiți de niște derbedei ecuadorieni ahtiați după bănuți americani. Noroc că, în final, sunt eliberați și se reîntorc în țară ca niște eroi autentici, deși nu sunt decît niște țepari ordinari.

Pentru spectatorul român, însă, acțiunea filmului agită niște clopoței în străfundul minții.

Filmul ”Special correspondents” este, de fapt, un remake al unui film francez mai vechi, realizat în 2008, numit ”Envoyés très spéciaux ”, cu Gerard Lanvin și Gerard Jugnot în rolurile principale. Acțiunea este identică deplin cu cea din producția americană, cu o singură mică excepție.
Echipa franceză de jurnaliști nu pleacă în Ecuadorul anului 2015, ci în Irakul anilor 2006-2007, unde falsa răpire devine reală și au parte de numeroase peripeții de rîsul curcilor pînă scapă cu viață și revin în Franța-mamă.

De aici încolo, e prea de tot să nu-ți zboare gîndul la celebra răpire din Irak, care împlinește chiar în aceste zile vîrsta de 11 ani, și în care trei ziariști români plus o franțuzoaică ajung în mîinile unor răpitori arabi și sunt eliberați după o lună în condiții nici pînă azi elucidate cu adevărat. O eliberare care, oficial însă, a fost datorată bravilor eroi din serviciile secrete autohtone și care l-a propulsat în vîrf pe generalul Florian Coldea, actualul șef de facto al SRI.

Mai naivi, românii ori au înghițit gogoașa servită de autorități, ori au renunțat de mult să-și mai bată capul cu povestea respectivă.

Cum se vede, însă, compatrioții lui Florence Aubenas par să fi mirosit mult mai bine cum au stat lucrurile în realitate și, inspirați de poveste, au făcut din ea exact ce i se potrivea mai bine: o comedie de să se zguduie scaunele de rîs. (Bogdan Tiberiu Iacob)