Într-o lume marcată de tensiuni majore după apusul lumii unipolare, un consens neașteptat a ieșit la suprafață în ultimele zile: privind la rece, nimeni nu regretă cu adevărat loviturile militare lansate de Statele Unite și Israel împotriva Iranului. Operațiunea, care a inclus bombardamente precise, a afectat facilități cheie de îmbogățire a uraniului, a eliminat ayatollahul și lideri ai Gărzii Revoluționare și a vizat infrastructura de rachete balistice, a fost justificată oficial ca o măsură preventivă împotriva programului nuclear al Teheranului. De fapt, aici chiar e cheia ”bucuriei” planetare: nimeni nu ar avea de cîștigat din înarmarea nucleară a persanilor.

Deși China, Rusia și unele țări europene au condamnat public agresiunea și au cerut încetarea imediată a ostilităților, analiza reacțiilor internaționale dezvăluie un adevăr incomod: programul nuclear iranian, cu potențialul său de a produce arme atomice în doar cîteva luni (conform estimărilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică din 2025), reprezintă o amenințare existențială care deranjează și sperie absolut toate puterile majore ale lumii. De la superputeri rivale la state regionale vulnerabile, nimeni nu plînge slăbirea capacităților nucleare iraniene. Dimpotrivă, mulți văd atacurile ca pe o presiune necesară care deschide ușa unor negocieri reale sau, cel puțin, amînă un dezastru regional.

SUA și Israel: „Linia Roșie” care justifică orice acțiune

Pentru Washington și Tel Aviv, regretul este inexistent – atacurile sunt prezentate ca o victorie strategică absolută. Președintele Donald Trump a declarat vineri seară că „am eliminat amenințarea nucleară iraniană înainte ca ea să devină ireversibilă”, subliniind că programul Teheranului, îmbogățit la 90% uraniu în 2025, punea în pericol nu doar Israelul, ci și securitatea globală. Israelul, care a participat activ cu armata și informații de intelligence, vede un Iran nuclear ca pe o amenințare existențială: ayatollahii au promis de zeci de ani „ștergerea Israelului de pe hartă”. Prim-ministrul israelian a afirmat că „niciodată nu vom regreta că am oprit un regim genocidar să obțină arma care i-ar permite să o folosească”. Pentru ambele state, loviturile nu sunt doar defensive, ci preventive – un mesaj clar că proliferarea nucleară nu va fi tolerată.

Țările din Golf și Arabia Saudită: rivali existențiali care respiră ușurați

Arabia Saudită, principalul rival regional al Iranului, nu a emis nicio declarație de regret. Dimpotrivă, după ce rachetele iraniene au lovit instalații petroliere saudite în retaliere, Riyad a condamnat „agresiunea iraniană” și a oferit sprijin logistic SUA, amenințînd chiar cu acțiuni militare. Prințul moștenitor Mohammed bin Salman a transmis privat că un Iran nuclear ar declanșa o cursă nucleară în Golf, amenințînd supremația saudită și exporturile de petrol (Arabia Saudită exportă zilnic peste 7 milioane de barili). Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrain, Kuwait și Oman – toate lovite de drone iraniene în ultimele zile – au interceptat proiectilele cu sisteme anti-rachetă și au declarat că suveranitatea lor a fost violată de un regim care visează hegemonie nucleară. Pentru aceste state bogate în petrol, programul nuclear iranian nu este doar o amenințare militară, ci una economică: ar bloca oricînd Strîmtoarea Hormuz și ar distruge stabilitatea regională pe care se bazează economiile lor. Nimeni din Golf nu regretă slăbirea Teheranului – dimpotrivă, mulți analiști sauditi o văd ca pe o „oportunitate istorică” de a reduce influența șiită.

Europa: condamnă forma, dar recunoaște pericolul nuclear

Marea Britanie, Franța și Germania (grupul E3) au condamnat „escaladarea inutilă” și au cerut revenirea la masa negocierilor. Președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen a vorbit despre „îngrijorare extremă” și a subliniat că forța nu rezolvă problemele pe termen lung. Totuși, sub textul diplomatic se ascunde un consens clar: nimeni nici din Europa nu regretă loviturile asupra programului nuclear. Europa importă peste 20% din petrolul său din Golf și se teme de un blocaj al rutelor maritime. Mai mult, un Iran nuclear ar declanșa proliferare similară în Turcia, Egipt sau Arabia Saudită – un coșmar pentru securitatea europeană. Regretul lipsește complet; europenii văd atacurile ca pe un „rău necesar” care compensează eșecul diplomației pure din 2025. S-a bătut monedă că scutul nostru de la Deveselu apără Europa de rachete iraniene, dar cum s-ar pune problema dacă acele rachete ar fi nucleare?

Rusia: critică publică, lipsă de acțiune

Moscova a condamnat vehement atacurile, numindu-le „agresiune neprovocată” și acuzînd SUA de „imperialism”. Vladimir Putin a denunțat încălcarea dreptului internațional, dovedind că are umor, și a cerut o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate ONU. Cu toate acestea, Rusia nu a oferit Iranului sprijin militar concret, nici rachete S-400 noi, nici tehnologie nucleară avansată și evită să se implice direct. De ce? Pentru că un Iran nuclear instabil ar amenința interesele rusești în Caucaz și Asia Centrală, ar putea inspira separatiști ceceni sau ar destabiliza prețurile petrolului de care depinde economia rusă. Kremlinul susține oficial „dreptul Iranului la energie nucleară pașnică”, dar se opune ferm armelor atomice iraniene – exact ca în 2015, cînd a sprijinit sancțiunile ONU. Regretul rus este pur formal; în spatele ușilor închise, analiștii de la Moscova recunosc că slăbirea programului nuclear iranian reduce riscul unei curse regionale care ar atrage și mai mult atenția SUA în Orientul Mijlociu.

China: partener strategic, dar opoziție fermă față de un Iran nuclear

Poziția Beijingului este cea mai nuanțată și revelatoare. Deși China este principalul cumpărător de petrol iranian (peste 80% din exporturile Teheranului în 2025, reprezentînd cam 13,5% din importurile maritime chineze), Beijingul nu a oferit niciun sprijin militar Teheranului – nici în războiul de 12 zile din 2025, nici acum. Ministrul de externe al Chinei a îndemnat azi statele din zona Golfului Persic să facă front comun pentru a se opune „ingerințelor externe”, dar cam atît. Critica oficială tăioasă există, dar acțiunile concrete lipsesc complet.

De ce? Simplu: și China se opune public și ferm obținerii de arme nucleare de către Iran. Oficialii chinezi recunosc „dreptul la energie nucleară pașnică”, dar văd un Iran nuclear ca pe un dezastru strategic, după cum releva recent think-tankul britanic Chatham House. Un astfel de regim ar putea declanșa un război regional care, cum spuneam mai sus, ar putea bloca pe termen lung Strîmtoarea Hormuz – rută vitală pentru 60% din importurile de petrol ale Chinei. Ar risca țintirea statelor din Golf, unde interesele comerciale chineze (investiții de sute de miliarde în EAU și Arabia Saudită) depășesc cu mult legăturile cu Teheranul. Mai grav, un Iran nuclear ar încuraja Arabia Saudită, Japonia, Coreea de Sud ori Australia să devină puteri nucleare pentru a contrabalansa asertivitatea Beijingului – un coșmar pentru securitatea chineză. China a demonstrat deja, prin inacțiunea sa în cazul Maduro, că nu intervine militar pentru aliați dacă costurile depășesc beneficiile.

Beijingul a tolerat tacit loviturile limitate SUA-Israel, văzîndu-le ca pe o tactică de negociere care ar putea duce la un nou acord nuclear fără război total. China joacă un joc pe termen lung: un Iran slăbit devine și mai dependent economic de Beijing (exporturi de tehnologie dual-use, reconstrucție post-conflict etc). Liderul suprem Khamenei și președintele Pezeshkian au subliniat recent importanța acordului strategic pe 25 de ani cu China. Astfel, reținerea diplomatică chineză nu înseamnă regret – dimpotrivă, slăbirea nucleară iraniană servește obiectivelor pe termen lung ale Beijingului: creșterea dependenței Teheranului și distragerea SUA din spațiul Indo-Pacific. Observatorii occidentali notează că aceasta subminează narațiunea „Estul se ridică”, dar consolidează strategia chineză de a profita de haosul creat de alții.

India face apel la reținere, dar îi repugnă un Iran nuclear

New Delhi a cerut „reținere maximă” și dialog, țara menținînd relații economice cu Iranul (importuri de petrol ieftin). Totuși, nici India nu regretă deloc loviturile. Un Iran nuclear ar complica rău securitatea Asiei de Sud, mai ales în contextul Pakistanului nuclear și al rivalității cu China. Prim-ministrul Modi menține alianțe strînse cu SUA și Israel (achiziții de arme, cooperare de intelligence), iar programul nuclear iranian este văzut ca un precedent periculos care ar putea destabiliza întregul Ocean Indian. Regretul lipsește; India prioritizează stabilitatea regională peste loialitatea față de Teheran.

Japonia și Coreea de Sud: dependente de umbrela nucleară americană

Tokyo și Seul, protejate de garanțiile nucleare SUA, sunt profund alarmate de proliferarea iraniană. Un Iran nuclear ar încuraja Coreea de Nord să accelereze programul său și ar crea un precedent pentru ca Japonia sau Coreea de Sud să considere ele însele opțiunea nucleară proprie – o mișcare care ar tensiona puternic relațiile cu China. Ambele țări au salutat discret „presiunea necesară” asupra Teheranului, fără declarații publice de regret. Dependența lor de petrolul din Golf (Japonia importă 80% din importuri din zonă) face ca orice destabilizare nucleară să fie inacceptabilă. Atacurile sunt văzute ca o întărire a alianței cu Washingtonul, nu ca o eroare.

Turcia: cît de fericită ar fi să aibă ditamai granița cu o mare putere nucleară și cu asta am spus tot?

Una peste alta, Iran a reușit să fie o amenințare globală care transcende alianțele.
Dincolo de condamnările diplomatice de rutină, consensul subteran este zdrobitor: programul nuclear iranian sperie și deranjează pe toată lumea – de la Washington la Beijing, de la Riyad la Tokyo. Un Iran cu arme atomice ar schimba geopolitica, ar declanșa o cursă nucleară regională, ar putea bloca rute comerciale vitale, ar destabiliza prețurile energiei globale și ar schimba echilibrul de putere pentru generații. Loviturile SUA-Israel, deși controversate, nu sunt regretate pentru că au lovit exact în inima acestei amenințări comune.
Chiar și BRICS+ și Organizația de Cooperare de la Shanghai, unde Iranul a fost primit recent, nu au mișcat un deget pentru a-l ajuta concret.

Pe măsură ce negocierile se anunță la Geneva sau Oman, lumea așteaptă un nou acord – dar cu o lecție clară: amenințarea nucleară iraniană a unit, pentru moment, o planetă fragmentată, i-a adus pe liderii europeni alături de Trump și Bibi, a întors lumea arabă împotriva Iranului care le-a bombardat obiective. Consensul tăcut rămîne: nimeni nu plînge după facilitățile bombardate de la Natanz. Viitorul Orientului Mijlociu – și al lumii – depinde acum de cît de repede se va transforma această presiune militară în diplomație reală. (Bogdan Tiberiu Iacob)