Rareori am fost martorii unui eșec diplomatic de asemenea proporții. Cum a fost cel înregistrat zilele trecute, în numele statului român, de către premierul Marcel Ciolacu. Care s-a deplasat la Kiev pentru o ședință comună a celor două guverne. A fost semnat cu acest prilej un document, care prevede angajamentele României în plan economic față de Ucraina, în special în ceea ce privește transportul de cereale. Și atâta tot. Celelalte solicitări făcute în numele nostru de șeful Executivului de la București au rămas fără răspuns. În ce constă marea leapșă care ni s-a tras la Kiev?
Autoritățile ucrainene au recunoscut că limba vorbită de minoritatea română este limba română. Atenție însă: din minoritatea română au fost excluși moldovenii. Care vorbesc, nu-i așa, „moldovenește”. Prin urmare, chiar dacă aparent se schimbă ceva în legislația Ucrainei privind această minoritate, în realitate nu se schimbă nimic. Membrii Executivului de la Kiev au promis că românii din Ucraina – deci nu și moldovenii – vor putea învăța în școli limba română. Probabil în locul englezei sau francezei. Ceea ce era însă important era ca ei să învețe în limba română – nu limba română – așa cum ucrainenii din România pot învăța în limba ucraineană și nu limba ucraineană, pe care o cunosc din familie. În fine, în ceea ce privește limba utilizată în slujbele religioase, Executivul de la Kiev a afirmat că această problemă va fi analizată împreună cu reprezentanții bisericii. Care reprezentanți ai bisericii? Reprezentanții bisericii ucrainene? Și cum vor proceda aceștia? Vor trimite preoți ucraineni în bisericile frecventate de enoriași români? Cum anume vor fi organizate slujbele?
La întrebarea de mai sus, a doua zi după încheierea ședinței comune a celor două guverne, a răspuns, ce să vezi, chiar Parlamentul de la Kiev. Care a votat un act normativ conform căruia slujbele pentru enoriașii români urmează să se desfășoare de acum încolo și de-a pururea în limba ucraineană. Aici este necesar să deschidem o paranteză. Bisericile frecventate de enoriașii români din Ucraina nu au răspuns pozitiv invitațiilor repetate ale Patriarhiei de la București de a se alătura bisericii noastre autocefale. Au preferat cu obstinație să rămână arondate bisericii Federației Ruse, conduse de Patriarhul Kiril. Iar Ucraina se află în război cu Rusia, războiul fiind și cultural, și ideologic, și religios. Și iată cum, din toată această conjunctură și ca o consecință a prejudecăților existente de o parte și de cealaltă, s-a ajuns la situația aberantă în care un Parlament care se consideră a fi democrat dictează unor biserici cum să-și organizeze slujbele.
Ce am dat și ce am luat? În materia comerțului cu cereale, noi ne-am luat angajamentul scris de a asigura o serie de rezultate care, fără exagerare, sunt performante, iar la schimb Ucraina s-a angajat doar verbal „să facă eforturi pentru a găsi soluții bune în viitor”. Din acest motiv, fără intenția de a-l jigni pe Marcel Ciolacu sau de a-i pune la îndoială buna credință, eu unul trag concluzia că acesta, în numele statului român, a mai întins o mână autorităților ucrainene, o mână care însă nu a fost strânsă ci, dimpotrivă, a rămas în aer.