Klaus Iohannis și-a ținut discursul său de președinte explicând, desigur cu propriile cuvinte, cum s-a produs marea fâsâială din Consiliul Uniunii Europene. A obținut un mare succes. A reușit să facă în așa fel încât să se discute despre problema Schengen. Fără ca ea să fie trecută ca un capitol distinct pe ordinea de zi. Fără să se soldeze cu vreun document asumat de șefii statelor europene. Iar acum ne anunță senin că are certitudinea că, pe parcursul anului viitor, vom intra în fine între granițele reale ale UE.
Nu se știe când anume. Dacă la primăvară sau la toamnă. Sau deloc. Pentru că, între timp, se pot întâmpla multe. Multe nevăzute și multe neprevăzute. Până una alta, la acele circa 25 de miliarde de euro pe care România le-a pierdut fiind lăsată în afara granițelor oficiale UE, se vor mai adăuga lunar încă câte 200 de milioane de euro. Bani adevărați, pe care, ne place, nu ne place, îi plătim tot noi. Și pe care îi încasează ceilalți. Cei care l-au bătut prietenește pe umăr pe obedientul președinte al României. Bună afacere! Lucru bine făcut.
Oricum, pierderile pe care le suferă România sunt o nimica toată. În comparație cu ceea ce oferim cu atâta generozitate Austriei de atât de mulți ani. Dar și acestea reprezintă o nimica toată – mă gândesc la profiturile uriașe pe care societățile austriece le scot ofical din România în raport cu ceea ce se „extrage” sau sifonează în mod ilegal. Sub ochii autoritățior române. Și cu complicitatea acestora. În frunte cu președintele. Care, după cum vedeți, a făcut ciocul mic.
Ce va urma? Klaus Iohannis se va lupta din răsputeri, utilizând tot armamentul din dotare, pentru ca instituțiile aparținând statului român să manifeste în continuare aceeași eleganță. Nu care cumva să boicoteze afacerile din ce în ce mai pârâte ale austriecilor în România. Presa obedientă a schimbat brusc repertoriul. Peste noapte. La semnalul lui Klaus Iohannis, unul după altul, analiștii sub acoperire ne explică de zor că, boicotând Austria, ne dăm cu stângul în dreptul. Că ne facem singuri rău. Că dacă transferăm în mod cât se poate de legal și de voluntar o bună parte dintre afaceri și, respectiv, venituri societăților românești, ne sinucidem literalmente. Nici pomeneală de vreo acțiune împotriva Austriei la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care să cerem invalidarea deciziei abuzive a acesteia și cuvenitele despăgubiri financiare. Cine să introducă o asemenea acțiune? Guvernul? „Guvernul său”? Păi nu poate. Iohannis i-a vârât sub ochi lumina roșie a semaforului. Angajamentele ferme asumate de liderii politici, inclusiv de liderii PNL, în frunte cu megaliderul Rareș Bogdan, au rămas suspendate în gol. Bietul Marcel Ciolacu se află și el într-o mare încurcătură. Este legat ombilical de Klaus Iohannis, nu poate cu niciun chip tăia cordonul, dar simulează din răsputeri că se mișcă liber, detașat, și că singurul parteneriat politic pe care-l are este cu Nicu. Nicu și Marcel. George Simion pretinde că a strâns două milioane de semnături ale cetățenilor în vederea demiterii lui Klaus Iohannis din poziția de președinte. Dar nimeni nu-i primește semnăturile. Dacă e așa, înseamnă că două milioane de români au tras cu gloanțe oarbe.
Singura consolare este că ceea ce pierdem noi cu austriecii și cu alții, piedere din care se aleg cu câțiva gologani și agenții de influență ai străinilor, care mișună la vârful mediilor politice și administrative, ca și în presă de altfel, nu este deloc mărunțiș în comparație cu ceea ce urmează pentru restul statelor europene. Invitate de acum în mod oficial să cotizeze cu câte două miliarde de euro pe lună, plătind astfel o parte din factura de război a Ucrainei. Și asta în condițiile în care Kievul anunță că nu mai are resursele necesare pentru a rezista unei ofensive asupra capitalei, în care se spune că Putin angajează efective de peste 300.000 de militari. Ca avanpost NATO în flancul de sud-est, vom fi la o adică primii care vom suporta marele șoc. Noroc că are cine să ne conducă prin furtună. Cu multă diplomație.