A 11-a coloană de blindate de ultimă generație a ajuns în Belarus. Crește acolo concentrarea luptătorilor Wagner. În proximitatea graniței cu Polonia. relativ aproape de Kiev. Iar Vladimir Putin nu are nicio reacție specială. Și nici omologul său belarus. Cu excepția faptului că și unul și altul au jucat în aceeași piesă la Sankt Petersburg. Să încercăm totuși să înțelegem ce se petrece. Dacă nu reușim, atunci ne va fi cu neputință să anticipăm cursul evenimentelor.
Este exclus ca Vladimir Putin să fie atât de dezorientat cât lasă impresia că este. Adică incapabil să ia o decizie clară legată de mercenarii Wagner, decizie pe care să o impună conducerii Federației Ruse și pe care să o expună fie și doar din motive propagandistice opiniei publice. Ambiguitatea are cu certitudine o explicație. O explicație cu totul și cu totul diferită de aparențe. Dacă ar fi să facem o analiză cât de cât metodică, nu vom putea ocoli tentația de a răspunde la o întrebare extrem de simplă: cât costă întreținerea acestei armate de mercenari, chiar dacă aparent ea este un fel de armată de rezervă? Înainte de puciul eșuat, după cum ne-a comunicat cât se poate de oficial Vladimir Putin, armata Wagner a costat mai multe miliarde de euro. Acești bani au fost livrați sistematic de către guvern. Și au fost utilizați pentru dotarea mercenarilor cu armament și alte echipamente, pentru întreținerea acestora și pentru plata salariilor lor. Nu este cât se poate de firesc să ne întrebăm cine îi plătește acum? Federația Rusă sau Belarusul? Mă refer firește la miile de luptători care au refuzat să se înroleze, așa cum li s-a propus, în armata Federației Ruse. Și care s-au refugiat în statul vecin, condus de Lukașenko. Îi plătește Lukașenko? Pare exclus. Tot ceea ce putem presupune este că, în urma unui aranjament, aceștia sunt finanțați în continuare de Moscova. Ceea ce înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât că ei continuă să se afle în slujba lui Vladimir Putin. Dacă nu cumva a fost aranjată, gâlceava dintre acesta și Prigojin a fost temporară. Dacă țeava care le asigură fonduri ar fi fost opturată, atunci luptătorii Wagner nu ar mai fi avut trei opțiuni. O parte s-ar fi putut deplasa în Africa, ceea ce s-a și întâmplat, pentru a se pune la dispoziția unor regimuri autoritare, urmând să fie plătite de angajatori. Este vorba însă de un un număr relativ mic de persoane. O altă parte a luptătorilor Wagner – s-a întâmplat și asta – ar fi putut pur și simplu să se conformeze solicitărilor guvernului rus și să semneze contracte cu armata regulată. Inexplicabil până în acest moment este însă ce s-a întâmplat cu grosul trupelor. Cele care i-au rămas fidele lui Prigojin și au dat curs invitației lui Lukașenko de a accepta încartiruirea lor în Belarus. Lukașenko însă nu le-a dat altceva decât o bază militară dezafectată. Pe care Wagner trebuie să o amenajeze. Cel mult, Lukașenko le mai poate plăti mercenarilor sume rezonabile de bani, pentru ca aceștia să instruiască trupele de comando din Belarus.
Dacă mina de aur a fost închisă de către Kremlin, atunci rămâne imposibil de explicat totuși cu ce bani vor continua mercenarii să-și întrețină familiile. Și să se întrețină pe ei înșiși.
Am încercat să despic firul în patru, pentru a ajunge în final la concluzia că ceva este putred în Danemarca. Sau, dacă vreți, în Belarus. Există un plan ascuns, conform căruia grosul armatei Wagner este ținut într-o rezervă mai mult sau mai puțin de lux. Și ce alt plan de rezervă ar putea exista, decât însărcinarea mercenarilor cu o nouă misiune? O misiune extra-Belarus. O misiune în spațiile învecinate. Dacă aș fi analist NATO, aș pune lupa pe toate mișcările acestor luptători și aș urmări cu maximă curiozitate întâlnirile pe care comandanții Wagner le au cu oficialii ruși. Sau chiar cu conducătorii belaruși.