Există o ciudățenie în felul în care clasa politică gestionează, în aceste săptămîni, cea mai lungă criză de guvern post-decembristă, o ciudățenie prea mare ca să fie pură întîmplare. PSD, PNL, UDMR, AUR, USR, președintele au ridicat, fiecare, ștachete de negociere suficient de înalte încît nicio combinație realistă să nu poată produce, deocamdată, un nou guvern. Nicușor, în loc să forțeze o rezolvare, s-a făcut spectator: nu convoacă, nu presează, nu dă ultimatumuri. Ca mîine o taie cu rucsacul la vreun festival basarabean. Parlamentul a intrat în vacanță fără ca vreun lider să ceară sesiune extraordinară pentru votarea unui guvern. Iar Grindeanu ne dă vestea (era să scriem Veștea) minunată: ”poate prin august” se leagă ceva pentru un nou guvern.

Întrebarea pe care nimeni nu o pune cu voce tare este de ce o clasă politică, altfel obsedată de putere, de funcții și de resurse (a se citi ciolan), refuză acum cu atîta îndîrjire guvernarea.

Să încercăm noi o măruntă explicație: pentru că toată lumea știe ce vine în prag de toamnă.

Există un eveniment care coincide cu precizie suspectă cu momentul în care liderii politici par să-și fi sincronizat, tacit, revenirea: august, termenul-limită pentru PNRR. Este data după care Comisia Europeană nu mai decontează nimic, iar sumele rămase nefinalizate – mai multe miliarde de euro – dispar pur și simplu din calculul bugetar al statului. Ministrul Dragoș Pîslaru a fost limpede încă din februarie: „nu mai e loc de prelungiri, amînări sau renegocieri”.

Nouă legi cruciale trebuiau adoptate pînă atunci; doar jalonul legii salarizării unitare valorează 770 de milioane de euro, și e doar un exemplu dintr-un pachet mult mai mare, într-un moment în care România nu are guvern capabil să angajeze răspundere, să dea legi și ordonanțe, să promoveze politici noi. Sau cum plastic a zis Kelemen, ”guvernul și parlamentul sunt varză”. Și-l completează Radu Miruță: ”România e sîngerîndă!”.

Coincidența e prea mare ca să fie ignorată: exact în punctul în care aritmetica europeană se gripează pentru noi, clasa politică a decis să nu mai vină la butoane.

Ipoteza pe care o lansăm – subliniem ipoteză – este că partidele mari nu ratează guvernarea din incapacitate, orgolii sau prostie. O evită deliberat. Au acces la aceleași rapoarte interne, aceleași estimări de trezorerie, aceeași imagine de ansamblu asupra a ce înseamnă, cumulat, ratarea banilor europeni, deficitul bugetar deja scăpat de sub control, inflația, recesiunea economică și presiunea de refinanțare externă. Plus lebede negre gen banii pentru Pfizer ori pentru magistrați și altele. Dacă la această ecuație se adaugă și junkul de la agențiile de rating – și greu de crezut că nu vine – toamna lui 2026 riscă să nu fie doar un moment de austeritate, ci punctul în care schela economiei cade, iar statul ia în piept un eșec de proporții nemaivăzute.

Și nimeni nu vrea să fie la butoane în acel moment.

Scenariul narativ pe care fiecare partid și l-a pregătit deja

Dacă ipoteza e corectă, probabil fiecare actor politic important are deja, pregătit din timp, alibi-ul pentru toamnă:

Ilie Bolojan, USR, UDMR și PNL vor spune că ei ar fi evitat criza – dar guvernul lor a fost demis prin moțiunea ticăloasă a PSD-AUR și lăsat, ulterior, interimar fără puteri depline, exact în perioada critică pentru reformele PNRR. ”Voiam, puteam, dar nu ne-au lăsat”.

Sorin Grindeanu și PSD vor susține că au intuit, încă din primăvară, apropierea crizei economice și că au demis guvernul tocmai pentru a permite instalarea unei formule cu adevărat eficiente cît încă mai era timp – iar dacă asta nu s-a întîmplat, vina va fi aruncată, previzibil, către ex-partenerii de coaliție care au blocat negocierile.

Nicușor Dan va spune, la rîndul lui, că a încercat totul, a făcut chiar peste capul partidelor două nominalizări de premier, Tomac și Veștea, ambele eșuate – și, realizînd că partidele nu doresc, de fapt, o rezolvare, a preferat să se retragă din prima linie decît să forțeze o soluție nesustenabilă.
AUR va capitaliza pur și simplu din opoziția declarată, fermă – cerînd deja suspendarea președintelui și alegeri anticipate – poziționîndu-se drept singura forță care nu a fost „la butoane” și nu e responsabil de factură.

Fiecare narativ ar fi construit să funcționeze independent de celelalte trei. Murphy avea o vorbă: cînd cineva zîmbește într-o situație grea, înseamnă că a găsit deja pe cine să dea vina.

Concluzia: s-au retras toți organizat din linia întîi

Dacă teoria de mai sus se confirmă în toamnă, atunci ceea ce trăim acum nu este o simplă blocare instituțională cauzată de orgolii de partid, ci o formă de retragere colectivă și tacită dinaintea unui eveniment pe care marii jucători îl consideră deja inevitabil. Cine deține astăzi puterea de decizie riscă să fie identificat, în cîteva luni, drept responsabilul politic al celui mai dur ajustament economic din ultimul deceniu. Iar în logica supraviețuirii politice românești, mai bine pierzi bătălia pentru un scaun gol decît să cîștigi un scaun care arde. (Ne amintim cum s-a extras în 2000 PNL din CDR în anul căderii FNI și s-a salvat miraculos la alegerile care au urmat)

Rămîne de văzut cine va ceda primul – și cine, dintre toți, va reuși să scape cu pagube minime din tsunami-ul pe care, dacă ipoteza noastră se confirmă, toți îl văd deja apropiindu-se. Afaceristul Viorel Cataramă profețea zilele trecute că într-un scenariu de criză va cădea obligatoriu un mare cap, președinte, prim-ministru, pe acolo. Desigur, asta o știu și bravii noștri actori politici, doar că mizează fiecare pe faptul că nu el va fi cel care va plăti, ci alții.

Cînd americanul și japonezul din bancul celebru fugeau prin savană urmăriți de leu și yankeul a zis gîfîind că e inutil, fiindcă leul e mai rapid, japonezul i-a replicat: nu mă interesează să fiu mai rapid decît leul, ci decît tine. Logic. Ca să facem un joc de cuvinte, rămîne întrebarea ce va păți leul nostru din toamnă, cînd ne va fugări criza, și cîți lei vor mai avea în buzunare românii peste iarnă. (Bogdan Tiberiu Iacob)