Relativ recent, la scurt timp după debutul pandemiei, când, pentru prima dată, s-a pus problema unui pașaport Covid, domnul Klaus Iohannis a crezut că fură startul. Și, înainte ca alți reprezentanți ai statelor să se pronunțe ferm, domnia sa a anunțat rituos că România se va opune cu înverșunare oricărei tentative de a introduce vreo discriminare sub forma acestui document. Președintele nostru a rămas cu ochii în soare. Deciziile au luat-o în direcția opusă. Exact așa cum s-a întâmplat și în ceea ce privește cotele de imigranți. Iohannis a spus un „nu” apăsat, și a ieșit un „da” la fel de apăsat. S-a grăbit și s-a pripit. Oare de ce?
Legat de pașaportul Covid, în scurt timp, conform unei expresii populare românești încă la modă, președintele României a făcut ciocul mic. Rând pe rând, oficialii cu rang tot mai înalt ai statelor membre UE au început să insiste în direcția contrară. Adică cei vaccinați, la pachet cu cei testați și cu „beneficiarii” de anticorpi în urma contactării coronavirusului, urmează să primească un Ausweis. O patalama materială sau virtuală. Firește, dacă era cu adevărat hotărât și ferm în convingerile domniei sale de a refuza orice formă de discriminare și dacă chiar considera pașaportul Covid o discriminare, președintele României, care oricum nu are obiceiul să se consulte cu nimeni, deseori nici măcar cu slujbașii săi de la Cotroceni, ar fi avut la îndemână, conform acordului UE, dreptul de veto. În prezent, orice țară poate bloca, utilizând acest drept, orice decizie ar încerca să ia Comisia, Consiliul și, respectiv, Parlamentul UE. Dar Klaus Iohannis a preferat să bage capul la cutie. După ce i-a stârnit pe antivacciniști, garantându-le într-un fel că cealaltă parte a populației nu va primi un avantaj în urma injectării cu prima și cu cea de-a doua doză, iată că acum i-a lăsat literalmente cu buza umflată.
În data de 15 mai, și în România, ca și în întreaga lume civilizată vor avea loc demonstrații pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, la care vor participa antivacciniștii, dar, după opinia mea, și mulți dintre cei care s-au vaccinat, dar care consideră că ceilalți nu trebuie discriminați. Cu alte cuvinte, că ei nu trebuie să primească avantaje suplimentare. Președintele României nu a avut după opinia mea nici mintea necesară de a evalua în mod corect cursul evenimentelor și de a anticipa decizia pe care urmau să o ia colegii și partenerii săi din statele UE, cei cu care se bate pe umăr și își strânge mâna, în ultima vreme mai mult virtual, și nici nu a avut forța morală necesară de a rămâne consecvent până la sfârșit. Probabil fără să vrea, din pură vulnerabilitate de caracter, i-a lăsat în ofsaid pe cei care-și puseseră speranțele în el. Și cărora le-a promis ceea ce nu a fost capabil să facă.
Dacă ar fi singurul caz de acest fel, am putea să-l trecem ușor cu vederea, apreciind că a fost vorba de un simplu accident politic. Dar nu suntem loviți de amnezie. Într-o chestiune cel puțin la fel de importantă, comportamentul lui Klaus Iohannis a fost similar. Evaluând nu atât conținutul Constituției, care este cât se poate de clar în această privință, ci mai degrabă sentimentele românilor, atunci când Angela Merkel a luat de capul ei decizia de a invita în Europa milioane de migranți din zone lovite de război, în paranteză fie spus, pentru că Germania avea nevoie de mână de lucru ieftină, Klaus Iohannis a spus „Halt!”. Până aici! Pe aici nu se trece! România nu va primi cote. O reacție cât se poate de normală. Și în acord cu Legea Fundamentală, care acceptă venirea unor cetățeni străini doar în mod individual și nu în turmă. A reacționat ca un bun președinte. Dar umerii i-au căzut pe parcurs. Din umeraș, Klaus Iohannis s-a transformat în cârlig. După prima vizită la Bruxelles, s-a întors și a tăcut mâlc referitor la acest subiect. După a doua vizită, s-a întors triumfător. Negociase la sânge și, ce e drept, acceptase o cotă, dar mică de tot. Câteva mii de migranți. Nu-i vorbă, că nici aceștia nu se grăbeau să ajungă în România. Decât cel mult în tranzit. Destinația lor era vestul Europei. Ce să facă în sărăcia de la noi? Totuși, de voie de nevoie, unii au rămas. Statul român plătește zilnic bani grei pentru a asigura subzistența acestora, până când doamna Merkel se va îndura să-i primească la ea în țară. Până când Germania o va mai păstra pe Angela Merkel. Adică foarte puțin timp. Așa că migranții locați în România ce să facă? Au început să se fugărească pe străzile patriei cu cuțite și cu pistoale. Bună treabă! Încă un semn al „României normale”, așa cum a fost remodelată această țară, „pas cu pas”, după ce președintele ei „a măsurat de mai multe ori și a tăiat o dată”, ca un bun gospodar, într-o „Românie educată”.
Și exemplele pot continua. Acese exemple de inconsecvență la cel mai înalt nivel ne îndreaptă încet-încet către o prăpastie. Prăpastia este atât de adâncă, încât nu i se mai văd contururile. De aceea, astăzi e mult mai ușor să-i întrebi pe membrii „Guvernului său” nu ce au făcut rău și nu ce nu au făcut deloc, ci ce au făcut bine, de când au venit la putere. Nu ne vom plictisi, pentru că răspunsul va fi extrem de scurt. (Sorin Roșca Stănescu)