Oricât de răi ar fi germanii (Trump dixit), americanii ar trebui să afle cumva că nu pot domina imperial un popor, poporul german, 100 de ani numai pentru că au câştigat în 1944 un război mondial. Şi că acordurile avantajoase pentru economia şi pentru dolarul lor nu au cum să fie eterne. Totul are o limită. Încercarea preşedintelui Donald Trump de a le băga nemţilor mâna în buzunar în numele NATO are şi ceva comic. Poate el rezolva astfel faraonicele datorii acumulate în ultimii 16 ani (mandatele lui George W. Bush şi Barack Obama) ? După 70 de ani, Germania a reuşit să-şi recucerească suveranitatea şi independenţa faţă de puterile de ocupaţie – SUA, Marea Britanie, Franţa, pe de o parte, şi Rusia în fostul RDG, pe de altă parte. Şansa Germaniei a fost construcţia europeană.
Fiecare dintre marile ţări europene a văzut în UE altceva. Franţa, de pildă, a crezut că va redeveni marea putere imperială care a fost şi că Parisul va deveni noua capitală a Europei, iar prin euro va ţine în frâu, va controla Germania. Perfidul Albion a crezut că poate să păcălească pe toată lumea, inclusiv pe nepoţii săi cam simpluţi de peste Ocean. Singură Germania a avut un obiectiv cu adevărat măreţ. Liderii săi, începând cu Konrad Adenauer şi, mai ales, cu legendarul Reinhard Gehlen, un genial maestru al informaţiilor, au înţeles că sub „umbrela” europeană îşi pot redobândi libertatea economică şi politică, suveranitatea şi independenţa. Încă o dată germanii au făcut lucrurile atât de bine, de „nemţeşte”, încât au obţinut mult mai mult. Ei conduc astăzi Europa, iar capitala Europei este la Berlin, şi nu la Londra sau la Paris. Cum arată în realitatea ei profundă această Europă germană e o altă problemă. E problema celorlalţi, mai ales a periferiilor, iar nu a Germaniei, care trăieşte un moment fast.
România se găseşte azi în faţa unei dileme hamletiene. Să meargă cu America ? Să meargă cu Germania ? Pentru că începe să fie clar, îndeosebi după alegerea impetuosului Donald Trump în SUA, că nu peste multi timp va trebui să optăm. Şi obligaţia de a opta devine sigură dacă franco-germanii îşi fac un NATO al lor, o armată europeană care să nu mai fie controlată de americani. Şi, de asemenea, un puternic serviciu de informaţii european. Oricât de „inteligenţi” (citeşte „şmecheri”…) şi de oportunişti ar fi românii, nu vor putea fi parte în acelaşi timp din două organizaţii de apărare şi securitate diferite. Chiar dacă cele două organizaţii se vor pretinde partenere sau chiar prietene. De altfel, aşa ceva în istorie nu s-a văzut.
Dar cine să anticipeze la Bucureşti ? Klaus Iohannis, preşedinte, sau Sorin Grindeanu, prim-ministru, două non-personalităţi plasate pe scaune de mâini nevăzute din spatele cortinei ? Eternul şi fascinantul Teodor Meleşcanu ? Un Minister de Externe îmbătrânit în mediocritate, inclusiv în alegerea tinerilor născuţi deja bătrâni ? Desigur, bătrânii sunt întotdeauna necesari (dacă nu ai bătrâni…), dar ei nu îi pot înlocui la infinit şi complet pe cei încă tineri, mult mai activi, imaginativi şi responsabili de destinul lor şi al copiilor lor. Un serviciu de informaţii externe care preferă să manevreze propaganda şi să facă business în interiorul frontierelor româneşti, călcând în picioare libera concurenţă capitalistă, pentru că în afara graniţelor ar fi mult mai periculos şi pentru că, de fapt, spionii noştri habar nu au de economie ?
Mai e timp să schimbăm ceva ? România se macină în lupte interne cu mize mici. Arestările pe bandă rulantă par să fie singura prioritate. În interesul cui ? Laura Codruţa Kövesi, DNA, răposata SIPA, Sebastian Ghiţă, Dan Andronic şi serialul său, spectacolele de seară de la Antena 3 şi România TV nu ţin loc de economie şi de viaţă politică reală. Gerontocraţii de la Bucureşti şi oligarhii lor interpuşi, mulţi azi ajunşi în puşcării, se apropie de un final previzibil şi foarte trist. Din păcate, îi duc cu ei în dezastru şi pe românii care nu au reuşit încă să plece în patru zări. România se apropie de un fiasco, de un faliment în zona deciziei. Ce ai întârziat să faci zeci de ani nu se mai poate repara pe buza prăpastiei. Iar prăpastia actuală nu e doar una românească, ci, după cum se vede cu ochiul liber, una planetară. (Petru Romoşan)