În decurs de numai cîteva zile, Klaus Iohannis a arătat românilor o fațetă care, fără teama de a greși, ar putea fi numită nu prudență diplomatică excesivă, ci de-a dreptul lașitate. În contextul amenințărilor fățișe ale liderului rus Vladimir Putin, șeful statului român s-a făcut de două ori consecutiv că plouă, băgînd capul între umeri ori alegînd exprimări diluate mai rău ca dezinfectanții Hexi Pharma, deși avea o ocazie cît roata carului la îndemînă, pentru răspuns.

Cum se știe deja, preşedintele rus Vladimir Putin, a avertizat explicit, pe 27 mai, România şi Polonia că s-ar putea afla în raza de acţiune a rachetelor ruse, deoarece găzduiesc elemente ale scutului antirachetă american pe care Moscova îl consideră o ameninţare.

Declarațiile sale au stîrnit comentarii ample în presa internațională, MAE român a reacționat cu un comunicat, fostul președinte Traian Băsescu a reacționat, și el, tăios, NATO la fel. Singurul care a tăcut mîlc a fost președintele actual, Klaus Iohannis.
Mucles total.
Lașitate ori precauție diplomatică?

Pînă la un punct, se putea accepta și varianta a doua.

A venit, însă, ziua de ieri, cînd întîmplarea i-a adus în față lui Iohannis posibilitatea de a da o replică Rusiei indirect, dar nu mai puțin eficient.
Concret, președintele a inaugurat, cu surle și trîmbițe, căznitul monument dedicat eroilor anticomuniști, din fața Casei Presei Libere. Spunem căznit pentru că realizarea lui a durat aproape un deceniu și jumătate, cu niște costuri ucigătoare, dar asta e deja altă poveste.

La inaugurare, Iohannis a ținut un discurs pe care l-a visat, probabil, drept istoric în noaptea de dinainte, dar care a reușit să fie doar jenant.

Pentru simplu motiv că, elogiind lupta eroică a românilor care au format rezistența anti-sovietică și anti-comunistă din munți, președintele României nu a avut curajul să sufle cuvîntul ”Rusia”, ”Kremlin” ori ”Moscova”, nici măcar ”Uniunea Sovietică” sau ”Armata Roșie”.

”În cei 45 de ani de dictatură comunistă, nouă, românilor, ni s-a spus decenii întregi o poveste mincinoasă despre istoria națiunii noastre. Ni s-a spus că nu a existat rezistență și că românii au dorit și au susținut regimul comunist. Astăzi, știm fără urmă de îndoială că regimul comunist a fost instaurat prin crimă și teroare, prin forța armelor, de o armată străină de ocupație, potrivnică voinței națiunii.
Împotriva comunismului s-au ridicat însă sute de mii de oameni, cunoscuți astăzi sau nu, care și-au riscat viața și libertatea pentru ca democrația și demnitatea poporului român să nu fie înfrânte. Lor le este dedicat monumentul „Aripi”. În calitate de Președinte al României, îmi exprim profunda recunoștință pentru sacrificiul și curajul luptătorilor din rezistența anticomunistă, a militanților partidelor democratice anihilate de comuniști, a oponenților și disidenților. Sunteți eroii pe care România îi va onora mereu!” a spus președintele României.

Cine vrea să știe care a fost armata aia ”străină de ocupație” musai să caute prin cărțile de istorie, că din discursul de ieri nu s-a prea aflat, poate cu o timidă referire la bolșevicul Lenin, ocupantul de pînă mai ieri al soclului, dar care murise cu vreun sfert de secol înaintea evenimentelor care au născut rezistența anti-sovietică din România.
Pentru că da, prima mare mișcare de rezistență a partizanilor din munți a fost îndreptată direct contra trupelor sovietice de ocupație, începînd cu martie 1944, după invadarea Bucovinei de Nord de către Armata Roșie, abia ulterior bătălia ajungînd o răfuială ”internă”, cu trupele Securității și Miliției.

Klaus Iohannis nu numai că avea datoria să spună explicit împotriva cui s-au ridicat la luptă eroii rezistenței pe care tocmai o omagia, dar avea ocazia ca, profitînd de acest prilej, să dea o replică indirectă, dar demnă, amenințărilor Rusiei de acum cîteva zile.

Nu a făcut-o.
Nu pentru că s-ar fi temut că-l sună madam Merkel și-i dă cu telefonul în cap, iritată că s-a luat de amicii kremlinezi.
Ci pentru că, așa cum ni se relevă tot mai des, din păcate, românii au ales, în 2014, un președinte comod și laș. Unul pentru care viața la Cotroceni e atît de frumoasă încît nu concepe să și-o complice. (Bogdan Tiberiu Iacob)