Reputatul poet, un mare talent orice s-ar spune, apreciat de criticii cei mai de frunte ai ultimei jumătăți de secol, nu a avut parte de funeralii naționale, deși moartea sa a stîrnit cele mai puternice emoții de la decesul lui Corneliu Coposu încoace.

De ce actuala putere a refuzat să declare doliu național pentru poet, deși lideri pedeliști cereau recent asta pentru bebelușii morți în accidentul de la maternitatea Giulești și a făcut-o pentru victimele poloneze ale unei tragedii aviatice cu care aveam prea puține legături, ca popor, va rămîne, teoretic, un mister.
Unele voci au spus că Păunescu nu merita doliu național doar pentru că a fost un slujitor zelos al regimului comunist. De acord, dar de funeralii naționale nu a beneficiat, acum doi ani, nici scriitoarea Monica Lovinescu, pentru care regimul Ceaușescu a angajat teroriști palestinieni care să o snopească în bătaie și care a fost una dintre cele mai penetrante voci anti-comuniste ale României. Și nici Corneliu Coposu, cel mai sus invocat, nu a avut parte de asemenea onoare, deși era și atunci, ca și azi, un simbol absolut al moralității și al rezistenței în fața comunismului.

Probabil singura explicație ancorată în realitate e aceea că toți cei de mai sus au avut ghinionul să moară atunci cînd la putere erau regimuri politice care nu îi vedeau cu ochi buni. Coposu a murit în mandatul lui Iliescu și al PDSR, Monica Lovinescu în cel al fesenistului-fost securist Traian Băsescu, iar Adrian Păunescu a avut ghinionul de a fi membru marcant al PSD, partid advers, azi, lui Traian Băsescu.

Puțini știu, în acest din urmă caz, că ”impedimentul” a fost la un pas de rezolvare, acum aproape un deceniu. Astfel, la doar un an de la înregimentarea în PSD, în octombrie 2001, Păunescu încasează o lovitură de proporții, el fiind barat în drumul spre șefia PSD Dolj, pe care o dorea cu ardoare. Motivul? Poetul nu era deloc pe placul lui Adrian Năstase, șeful partidului și premierul de atunci, care îl percepea drept un iliescianist convins. Spumegînd de furie, poetul convoacă o ședință cu șefii revistei ”Flacăra”, pe care o conducea și decretează că, de aici înainte, nu mai e permmis niciun atac la adresa lui Traian Băsescu, primar general pe atunci, ba chiar democratul trebuie sprijinit prin orice mijloace. La scurt timp se află că poetul ia în calcul serios transferul la PD, motiv pentru care în PSD se dă alarma. Cozmin Gușă, secretar general al PSD, îl sună pe Năstase, aflat în SUA, informîndu-l de iminenta plecare a lui Păunescu și de brusca deschidere către Băsescu, iar Năstase dă ordin ca senatorul să fie temperat prin orice mijloace. Cauza temerilor lui Năstase este aceeași pentru care Păunescu fusese admis în PSD cu un an înainte: teama că el ar putea deveni o voce de stînga critică de temut la adresa partidului lui Iliescu.

E de la sine înțeles că, dacă Păunescu ar fi intrat atunci în tabăra lui Băsescu, zilele trecute s-ar fi făcut coadă mare din pedeliștii care s-ar fi repezit să ceară funeralii naționale pentru poet, că doar așa se scrie istoria. Spre cinstea lui, așa cum am mai punctat, comunistul pro-moscovit Vladimir Voronin a reușit să treacă peste distanța ideologică ce îl separa de poetul unificator Grigore Vieru și i-a organizat funeralii naționale, anul trecut.

Și, că veni vorba de adversități politice, să spunem cîteva vorbe și despre Vadim Tudor, cel care astăzi îl plînge cu lacrimi de sînge pe același artist pe care ieri îl ponegrea vîrtos. Or, dacă atacurile din ”România Mare” la adresa lui Păunescu pot fi trecute de Vadim la categoria pamflet, explicația sa favorită, un alt atac e mai greu de justificat. Astfel, în iulie 2003, în preajma zilei lui Păunescu, acesta este decorat de către președintele țării, Ion Iliescu, iar liderul PRM declanșează, la BBC, un atac furibund la poet, pe care îl numește ”clopotarul lui Ceaușescu”.
„El a fost tot timpul în barca puterii. Eu nu mă voi dezice niciodată de faptul că Ceaușescu a fost un bărbat de stat important al României contemporane. Dar știți care este paradoxul? Eu niciodată nu l-am cunoscut pe Ceaușescu, pe cînd Păunescu era toată ziua bună ziua în biroul lui, ca și alții care fac acum pe disidenții. Păunescu a stat tot timpul în palate și și-a făcut și un palat la Breaza, pe care i l-a confiscat Ceaușescu în ’85, după tragedia cenaclului de la Ploiești, pentru ca Adrian Năstase să i-l dea în urmă cu doi ani. Aici se vede profitorul. și este un alt paradox, care mă oripilează, faptul că groparul lui Ceaușescu, care este Iliescu, l-a decorat pe clopotarul lui Ceaușescu. Eu nu aș fi primit din mîna lui Ion Iliescu nici o decorație” a tunat apărătorul de azi al marelui poet.

Dincolo de toate acestea, să constatăm, nu fără amărăciune, că, în România, ideea de doliu și de funeralii naționale pare să fi devenit, de mai bine de jumătate de secol, nu un mod de cinstire a valorilor autentice, a căror muncă, luptă ori creație reușesc să dăinuie peste timp și constituie modele pentru generațiile viitoare, ci o onoare rezervată liderilor comuniști, înaltelor fețe bisericești, inclusiv cele controversate și, eventual, evenimentelor externe prea puțin conexate cu țara noastră. (Bogdan Tiberiu Iacob)