Aflată în criză economică profundă, România se confruntă cu un ”supliment” dezastruos: inundațiile. Cu toate acestea, Traian Băsescu nu a fluturat nici măcar ca o eventualitate posibilitatea decretării stării de urgență, iar motivele sunt mai degrabă politice decît administrative, mai ales că nici nu e prima oară cînd se întîmplă asta.

Ce avantaje ar aduce decretarea de către președinte (cu ratificarea de către parlament) a stării de urgență? În primul rînd, s-ar crea un comandament de urgență care ar gestiona operativ unitar situațiile din teren, operațiunile s-ar derula cu mai multă eficiență – în timpul calamităților naturale, spre exemplu, mulți sinistrați inconștienți refuză să părăsească zonele de maxim pericol, îngreunînd misiunea autorităților -, iar România ar transmite un semnal mult mai puternic Uniunii Europene, din perspectiva acordării de ajutoare materiale. Spre comparație, Obama a decretat stare de urgență, în martie, în nord-estul SUA – deși inundațiile afectau un singur stat, Rhode Island – tocmai pentru a pune în funcțiune Departamentul pentru Securitate Internă şi Agenţia pentru gestionarea crizelor (FEMA).

La noi, legea 453/2004 prevede să starea de urgență se decretează, între altele, atunci cînd se impun măsuri excepționale pentru înlăturarea urmărilor unor dezastre, decizia fiind luată de șeful statului și ratificată de parlament. În 2005, s-a cerut insistent, mai ales de către opoziție, decretarea stării de urgență din cauza inundațiilor, iar Traian Băsescu s-a făcut că plouă. Și unii și celălalt aveau motivele lor: Băsescu știa că starea de urgență ar fi împiedicat demisia guvernului Tăriceanu, pe care o dorea cu disperare ca să declanșeze alegeri anticipate și să obțină un scor și mai mare pentru puterea de atunci. Opoziția, în schimb, exact de asta nu voia să audă, fiind complet nepregătită pentru anticipate, așa că cerea de zor, prin PSD și PRM, decretarea stării de urgență. Vîrf de lance era purtătorul de cuvînt al PSD de atunci, Cristian Diaconescu, care denunța public manevra președintelui cu anticipatele și cu starea de urgență. Azi, trecut în barca președintelui, Diaconescu tace mîlc. În 20005, după 69 de morți, Băsescu argumenta că dezastrul nu era chiar atît de mare încît să necesite stare de urgență. În ianuarie 2009, însă, nu s-a deranjat să îi dea vreo replică usturătoare ministrului Videanu, atunci cînd acesta anunța, senin, decretarea stării de urgență în economie pentru a se face importuri de gaze fără licitații. (Ulterior, Videanu a revenit asupra stupidului anunț, sugerînd că a fost o eroare de exprimare).

În acest moment, Traian Băsescu are, la fel ca și în 2005, motive întemeiate să nu decreteze starea de urgență în județele calamitate, și ele par a fi tot unele eminamente politice. Conform legii 453/2004, în cazul decretării, în baza art.3 alin.b, a stării de urgență pentru calamități naturale, se creează, potrivit art.19, Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, sub conducerea nemijlocită a ministrului administraţiei şi internelor şi în coordonarea primului-ministru. Altfel spus, pentru următoarele luni, pînă în toamnă, cînd pericolul inundațiilor scade, în general, Vasile Blaga ar deveni un personaj cu o greutate excepțională, plasat în lumina directă a reflectoarelor. Dacă ministrul ar face față onorabil sarcinilor respective, pentru Băsescu ar deveni încă și mai greu să îl tragă pe linie moartă în partid și în guvern, adică exact ambiția sa cea mai mare în acest moment. Cît despre PSD, nu mai suflă o vorbă despre starea de urgență din motivele exact inverse anului 2005: acum își dorește cu disperare alegeri anticipate. Încă o dovadă că, în România, politicianismul nu se îneacă nici măcar cu milioane de metri cubi de ploaie. (Bogdan Tiberiu Iacob)