Un articol de ieri, din Politico, a produs deranj serios în anumite tabere politice de la noi, mai precis în rîndul celor anti-pesediste. Pentru că lidera S&D, Iratxe García, a refuzat, în pofida cererii explicite a președintelui Partidului Verde European, să critice demersul PSD de a se alia cu AUR împotriva guvernului ”pro-european”. Nu au contat nici criticile liderului PPE, Manfred Weber și nici ale președintei Renew Europe. Să fie chiar atît de iubit PSD în marea familie a socialiștilor europeni sau altul să fie motivul acestei toleranțe? Cum ar fi conștientizarea că una e să izolezi un grup cu o pondere de 10-15%. și alta e cu unul care se îndreaptă spre majoritate în toată UE. Era ”cordonului sanitar” se apropie vertiginos de final.

„Îmi reafirm încrederea în PSD și în angajamentul său de a colabora cu toate forțele pro-europene”, a declarat președintele S&D, García, pentru Politico. ”Acest principiu este nenegociabil și se află în centrul familiei noastre politice.”
S&D, grupul europarlamentar al PES, Partidul Socialiștilor Europeni, este al doilea ca mărime după PPE, iar PSD, cu 10 eurodeputați, e al patrulea partid ca pondere în grupul respectiv.
E suficientă această pondere, însă, pentru ca S&D să închidă ochii? Răspunsul e nici vorbă.
Între 2014-2019 PSD a avut 16 europdeutați și cu toate astea PES a înghețat oficial relațiile cu partidul lui Dragnea și Dăncilă în 2019, pentru invocate atacuri la statul de drept.

Adversarii PSD au mizat și acum pe o reacție la fel de dură a S&D, dar, surpriză, ea nu a venit.

PES, prin Iratxe García, a reacționat de-a dreptul blînd: a reiterat principiul „pro-european” și angajamentul PSD de a nu face acord politic cu AUR. Nu a venit cu o condamnare dură sau amenințare de excludere din grupul S&D.

Tăcerea PES în fața alianței tactice dintre PSD și AUR nu este o scăpare, ci un simptom al unei schimbări de paradigmă.

O explicație cu adevărat plauzibilă ar fi ”oboseala” cordonului sanitar, adică refuzul oricărei cooperări cu populist-suveraniști ca principiu în interiorul UE. PPE votează tot mai des cu ECR sau chiar Patriots for Europe pe teme precum migrația, Green Deal sau altele. Socialiștii au criticat asta vehement, dar acum lucrurile se schimbă și la ei. În plus, în mai multe țări (Italia, Franța, Olanda, Suedia, Finlanda etc.) guvernele sau coalițiile au inclus sau tolerat partide de dreapta populistă pentru că alternativa era blocaj sau instabilitate perpetuă.

Marile grupuri europene văd că extrema dreaptă/populiștii cîștigă teren consistent în toată Europa, nu doar în România. Continuarea cu anatemele tradiționale riscă să-i izoleze pe social-democrați de o parte din electoratul lor tradițional, clase muncitoare, zone rurale, oameni îngrijorați de migrație, identitate, suveranitate economică. Unele partide de stînga au început să preia teme de dreapta cum ar fi protecționism, control migrație șamd tocmai ca să nu piardă voturi.

Sunt zorii unei reconsiderări a partidelor suveranist-conservatoare. Nu neapărat o convertire ideologică bruscă a stîngii europene, ci o adaptare pragmatică la realitate. Cordonul crapă peste tot. La nivel național, alianțe sau toleranțe cu partide etichetate „populist-suveraniste” devin tot mai comune cînd e nevoie de majorități stabile. La nivel european, voturi comune pe dosare concrete cum ar fi migrație, agricultură, energie se înmulțesc.

Motivul principal e că instabilitatea guvernamentală costă. Electoratul pedepsește haosul politic mai mult decît „impuritatea” ideologică. Dacă un guvern „pro-european”, ca cel al lui Bolojan, nu dă rezultate satsfăcătoare în economie, securitate, prețuri, migrație, atunci PSD calculează că e mai bine să-l dărîme chiar cu AUR decît să devină irelevant. Și nea Ilie Sărăcie nu prea dă satisfacție nimănui (poate cu excepția useriștilor).

Stînga tradițională are încă mai multe inhibiții față de dreapta suveranistă decît invers (a se vedea cît de repede s-a ”normalizat” Meloni în Italia sau colaborările din Scandinavia). Dar presiunea realității demografice, economice și geopolitice (Ucraina, China, energie, competitivitate) erodează puternic cordonul sanitar.

Politica europeană devine mai naționalistă și mai puțin rigidă ideologic. Pragmatismul politic – adică ceva ce funcționează pentru cetățeni – începe să conteze mai mult decît etichetele de „extremiști” sau ”pro-ruși” aruncate generos în ultimii 10-15 ani.

Mai pe scurt, în tot mai multe state membre, formarea unei majorități fără participarea sau susținerea tacită a partidelor suveraniste devine matematic imposibilă, asta cînd ele nu cîștigă de-a binelea alegerile. Vedem deja în țări precum Olanda, Suedia sau chiar Italia, unde conservatorii colaborează cu diverse facțiuni suveraniste, că izolarea totală nu mai este o strategie viabilă pe termen lung. Există o conștientizare discretă la nivelul Bruxelles-ului: a eticheta constant milioane de votanți drept „paria” nu face decît să radicalizeze electoratul și să crească scorul partidelor suveraniste.

În consecință, decît să le excludă, ca altădată, marile familii politice par să prefere o strategie de cooptare sau toleranță tactică. Se speră că, prin aducerea la masa deciziilor chiar și indirect, prin moțiuni comune, aceste partide vor fi forțate să adopte un limbaj mai temperat și să se supună rigorilor instituționale.
În contrapartidă, multe partide suveranist-conservatoare au început și ele să își nuanțeze discursul, de exemplu, nu mai cer ieșirea din UE, ci reformarea ei din interior. Acest lucru le face parteneri de dialog mai frecventabili pentru partidele mainstream aflate în criză de soluții.

Tăcerea PES este, în opinia noastră, un semnal de maturitate cinică. Se recunoaște faptul că „anatema” nu mai funcționează ca instrument electoral. Într-o Europă fragmentată, puritatea ideologică devine un lux pe care puține partide și-l mai permit dacă vor să rămînă la butoanele puterii. (Bogdan Tiberiu Iacob)