Mai mult decît orice altă țară europeană, România e locul unde instituția demisiei de onoare nu există. Mai rău de atît, politicienii nu vor să audă de demisii nici cînd sunt prinși cu fapte rele, foarte rele. Nici cînd sunt condamnați de justiție, ori cînd dau chix răsunător în activitate. Disperarea cu care ei se agață de funcții e unică și a ridicat multe sprîncene în țările democrate, în ultimii 25 de ani. De ce se întîmplă, totuși, asta?

O primă explicație la îndemînă ar fi lipsa de caracter. Ce-i drept, de la un mandat la altul, calitatea morală a liderilor politici dă semne că mai degrabă se deteriorează decît se îmbunătățește. Ar putea exista, însă, și alte motive?

Mai mult ca sigur da, și la loc de cinste stă acela că, în România post-decembristă, prea mulți lideri de prim rang au ajuns la coșul de gunoi după ce nu au mai deținut funcțiile care i-au consacrat. Graba cu care ei au fost călcați în picioare, repudiați, umiliți, și încă de proprii colegi e un fenomen aproape unic la nivel european, un spațiu în care demisia poate fi doar o pauză ori chiar un nou început și nu un sfîrșit neapărat mizerabil de carieră.

În lumea civilizată, experiența politicienilor care ajung să ocupe, vremelnic, posturi mari în stat este extrem de prețuită după ce nu mai dețin funcțiile în cauză. Chiar și în cazul celor care mai calcă și strîmb, uneori, vezi cazul lui Richard Nixon, demisul de la Watergate, ori al lui Jimmy Carter, considerat de mulți cel mai slab lider la Casa Albă. Ambii au supraviețuit elegant președinției, prin activitățile de emisari internaționali, Carter primind chiar Nobelul pentru pace.

Să facem o banală comparație cu România: la noi, din 9 foști premieri post-decembriști politicieni, unul singur(!!) se mai află în partidul unde a cunoscut consacrarea. (Nu îl luăm în calcul pe al zecelea, Mugur Isărescu, cel care nu a fost membru de partid și a ales revenirea la BNR, dar să amintim, în treacăt, că între aceste momente nici nu a plouat cu oferte politice pe el.)

Acel unic politician de care vorbeam, Emil Boc, e, însă, și el, la un pas de a părăsi PDL.

Restul au avut parte de sorți triste.

Petre Roman a fost ostracizat și a trebuit să părăsească partidul, PD, pe care nu doar l-a condus ani buni, ci l-a și înființat, cu destule riscuri, în 1992. Theodor Stolojan a ajuns președintele PNL, dar îl regăsim, azi, în PDL, liberalii vorbind de el în scîrbă. Nicolae Văcăroiu a ales să părăsească PSD în favoarea Curții de Conturi într-un moment cînd toată vechea gardă era călcată în picioare de noua conducere a partidului. Victor Ciorbea a abandonat cariera țărănistă, pînă la urmă, cu scandal, ajungînd în barca liberalilor, de unde se pregătește să renunțe de tot la politică în favoarea unui post economic.

Radu Vasile a fost ușuit din propriul partid, PNȚCD, a încercat o experiență pe cont propriu cu o grupare nouă, a ajuns în PD mai mult din mila vechiului amic Băsescu și a murit uitat cam de toți, în bună măsură și de inimă rea. Adrian Năstase, deși declarat un foarte bun premier pînă și de dușmani, mai înainte de a ajunge în pușcărie a fost la un pas de excludere din partidul pe care îl condusese pînă atunci și unde devenise un soi de paria. Oricum, azi nu mai e pesedist.

Nici Călin Popescu Tăriceanu, următorul premier, nu mai e membru al partidului care l-a consacrat, cum nu mai e nici Mihai Răzvan Ungureanu, ambii încercînd în prezent cariere în fruntea altor grupări politice.

În fine, Emil Boc e singurul care mai rezistă, dar și plecarea lui din PDL e certă, cît de curînd. Cei mai mulți dintre cei sus menționați nu au fost doar premieri, ci și lideri de partid, ceea ce agravează lucrurile.

Cît despre Victor Ponta, actualul premier, se poate paria de pe acum că va fi mîncat cu fulgi cu tot de PSD dacă prezidențialele vor fi pierdute.

Nici foștii președinți nu au dus-o mai bine. Ion Iliescu, demiurgul stîngii, a fost la un pas de excludere umilitoare din PSD în mandatul Geoană, fiind salvat in extremis de intervenția unor lideri. De supărare, fostul șef al statului a suferit un atac cardiac în urma căruia s-a ales cu cinci stenturi. Cît despre Emil Constantinescu, pare că niciun partid, după destrămarea CDR, nu a fost interesat cu adevărat de experiența lui, de care astăzi beneficiază strict auditoriul din străinătate, pe unde fostul președinte e invitat la simpozioane și conferințe.

Actualul președinte, Traian Băsescu, poate intra și el pe listă, pentru că e sigur că, după alegeri, se va duce oriunde, numai la fostul său partid, PDL, de care s-a despărțit oficial anul trecut, nu.

Nici finaliștii prezidențiali post-decembriști, altă performanță de top, la urma-urmei, nu au avut destine mai bune. În afara lui Emil Constantinescu și Adrian Năstase, deja enumerați, Radu Cîmpeanu a ajuns, și el, oaia neagră a PNL, pierzîndu-și pentru mulți ani calitatea de membru, în timp ce Mircea Geoană a fost exclus din PSD și a revenit mai degrabă pe ușa din dos, după un an.

Trăgînd linie și adunînd, concluzia e că, în România, nimeni nu are nevoie de experiența politică de top, atît de prețioasă în alte zone. Foștii mari lideri nu prezintă interes nici măcar în calitate de consilieri ai noilor conducători, deși aceștia ar putea învăța multe măcar din erorile predecesorilor.

Regula tristă a politicii mioritice e că, după ce nu mai ești în fruntea bucatelor, primii care te sfîșie sunt chiar ai tăi, abia apoi vin dușmanii.

Să nu mai fie de mirare, în aceste condiții, osîrdia cu care mai toți greii se agață penibil cu dinții și cu unghiile de fotolii: e mai ușor de suportat oprobiul public decît bocancii în gură ai camarazilor. (Bogdan Tiberiu Iacob)