Într-un interviu acordat ieri de către ambasadorul României la Washington, George Maior, până de curând director SRI, este expusă o confirmare nouă a tezei militarizării României. Din nou, rațiunea siguranței naționale, a întăririi statului, a parteneriatului româno-american și a amenințărilor la care este supusă România sunt invocate pentru a ilustra ceea ce am putea deveni excepția de la regulă. Mecanismele democratice sunt înlocuite prin mecanismele tipice ale unui stat militar. Această trecere a statului din mâna partidelor în mâna militarilor este rezultatul unei conjurații? A unui complot? Sau este ceva firesc? Este o noapte sau o dimineață a generalilor?
Într-un stat supus unei presiuni extrem, ar putea ca decidenții politici să ajungă la concluzia că, temporar, din raţiuni de conservare, se impune restrângerea unor libertăți. În aceste condiții, într-un mod cât se poate de transparent, Parlamentul ar urma să decidă că, pentru o perioadă strict determinată de timp, mai multe articole din Constituție să fie înghețate. Adică, neaplicate. Lăsând astfel loc, în respectivă perioadă de timp, implementării unor măsuri de mână forte, extraconstituţionale, dar strict necesare. Așa a mai funcționat statul român şi în alte momente speciale și așa au mai funcționat și alte state. În paranteză fie spus, istoria consemnează faptul că, de fiecare dată, restrângerea drepturilor cetățenești, a libertăților, în general, s-a făcut în exces, nefiind pe de-a întregul motivate. Să admitem însă că ne aflăm într-o altă situație. Care ar putea fi aceasta?
Să admitem ipoteza că situația geopolitică a României, combinată cu pericolele generate de terorism și de Statul Islamic, de corupția națională și transfrontalieră sau, chiar, de terorismul cibernetic, pune România în situația ca, în parteneriat cu Statele Unite să recurgă la soluții extreme pentru a apăra și a asigura stabilitate în această parte a lumii. În această ipoteză, strategia de securitate extinsă lansată de președintele Klaus Iohannis și votată în Parlamentul României ar putea constitui premiza, nu însă și instrumentul final, al militarizării, până la un punct, a statului român. Ar fi urmat, firește, ca în baza strategiei aprobate să fi fost anunțate, în mod transparent, câteva măsuri în acest sens. Atunci, ne-am fi aflat în ipostaza unui stat care, fiind amenințat, se apăra chiar prin asumarea de către cetățenii săi a unor libertăți diminuate. Parcursul, însă, a fost invers. Noi, mai întâi, am constat că structurile democratice, civile ale statului, în mod discret, secret chiar, au fost înfiltrate de către reprezentanţi ai unor instituții de forță, care au ajuns, iată, până la vârful Guvernului, iar strategia de securitate extinsă a apărut abia ulterior și încă nu s-a concretizat printr-o serie de decizii și documente indispensabile întăririi statului represiv, în detrimentul statului democratic.
Concluzia logică este, ne place sau nu ne place, că asistăm la o preluare în forță, într-un mod netransparent, dar, evident, cu acordul partenerilor noştri euro-atlantici a instrumentelor și pârghiilor democratice ale statului, pentru că acestea să fie transformate în arsenal militar.
Iar de aici încolo este, totuși, un joc al hazardului. Va ieși bine? Va ieși rău? Cetățenii, atunci când vor trage linie, vor constata că decidenții politici și militari au procedat corect față de ei și că națiunea a ieșit în câștig, chiar sacrificând drepturi și libertăți greu câștigate? Sau românii vor constata că au fost înșelați? Este exact diferența dintre o dimineață sau o noapte a generalilor. (Sorin Rosca Stanescu)