„Nu poţi scrie cu aceeaşi mână delaţiuni şi capodopere” – propoziţia ilustrează, pregnant, critica normativă practicată de regretata Monica Lovinescu în comentariile sale de la Radio Europa Liberă. Acest tip de critică la adresa „amestecului cernelurilor” a fost aşezat sub formula „est-eticii”, ca un corectiv la adresa autonomiei esteticului promovate de E. Lovinescu şi, de fapt, ca o subordonare a judecăţii estetice faţă de un imperativ civico-moral cu valoare pedagogică şi comunitară mai înaltă – scria Paul Cernat despre cartea Monicăi Lovinescu Est-etice. Unde scurte IV.

Culegerea de texte apărea în 1994 la fosta Editură Politică, transformată printr-o inginerie culturală, imediat după Revoluţie, în Editura Humanitas, de către ministrul Culturii de atunci, Andrei Pleşu, ulterior ministru de Externe, ajuns mai aproape de vremurile noastre consilier şi adulator al unuia dintre cei mai grobieni politicieni. După mai multe inginerii filozofice, împroprietăritul de tranziţie devenea Gabriel Liiceanu, „acest Dinu Patriciu al culturii române”, alt adulator de serviciu al grobianului nostru preşedinte – Distrugătorul, cel care, vorbind în campania electorală despre sistemul ticăloşit, avea să-l desăvârşească din poziţia de şef al statului. Perfidă soluţie editorială pentru destinul Monicăi Lovinescu, ca şi cum istoria ar da câştig de cauză colaboraţioniştilor.

Problema ridicată de Monica Lovinescu nu ţine doar de trecut, de comunism, este una încă prezentă şi va rămâne mereu, atât timp cât perversitatea intelectualului, a talentului fără caracter, este toxică pentru societate. Intelectualul, creatorul, este învestit prin har cu o responsabilitate, iar atunci când îl tranzacţionează, intrând în solda mai-marilor vremii, comite un păcat împotriva darului cu care a fost binecuvântat. Vorbele „omului cu carte” pot da direcţii, dar pot provoca şi derută, infestând minţile cu minciună. Intelectualul ieftin ajunge să fie pericolul dinăuntru atunci când, lăsându-se corupt de o putere despotică, trădează puterea cetăţii. Galeria iluştrilor colaboraţionişti: Sadoveanu, Arghezi, Ralea, Ivasiuc etc. este astăzi completată cu nume mai puţin ilustre, dar poate şi mai slugarnice…

De curând, câţiva dintre cei care i-au fost cântăreţi grobianului, precum lăutarii cu bancnote lipite pe frunte, vor a se dezice de cel pe care l-au slujit, sfidând evidenţele, bunul-simţ, durerea mereu crescândă a unei naţiuni batjocorite. Trădări rafinate nu există, nici măcar atunci când vin din partea unor intelectuali subţiri. Pentru intelectualul român şi ieftin, a părăsi corabia Distrugătorului, care se scufundă, nu este un act de sinucidere, precum cel al şobolanilor inteligenţi, ci este unul de repliere prin dezicere. E ceva greţoşelnic în fiecare cuvânt de despărţire faţă de cel pe care l-au venerat până mai ieri. E felul lor de a se salva, pregătindu-se pentru un alt grobian dispus să le plătească odele, pe lângă care să se gudure cu mişcări graţioase de intelectual virgin şi profund.

Răspunsurile Monicăi Lovinescu, în dialogul purtat în 2002 cu Gabriela Adameşteanu, sună la fel de actual: „Nu dispui de două cerneluri sau de două peniţe: una pentru ceea ce simţi cu adevărat, a doua pentru ceea ce ţi se dictează. Noi, când asistăm la această operaţie contrară scrisului, am uitat să ne mai indignăm… N-avem voie să judecăm valoarea estetică a unei opere decât cu un criteriu estetic. Dar opera nu te spală neapărat de păcat. Uneori poate fi chiar pătată de păcat, dacă acesta este specific, depinzând direct de instrumentul scriitorului: cuvântul. Mi-este, la urma urmei, indiferent dacă Villon a furat sau nu. Nu şi dacă a scris la comandă, invers de ceea ce credea. Asta are şi un nume: prostituţie prin cuvânt. Să nu uităm că el, Cuvântul, a fost la început…” (Valentin Nicolau)