„Toată viaţa mea n-am putut să scuip, nici să înjur, nici să divorţez. Şi-acum vine Boc şi-mi taie pensia ?!“ – au fost cuvintele unui bătrân ofiţer român indignat. Sentimentul datoriei, respectarea ordinelor îi face pe angajaţii din structurile militarizate să aibă un comportament modificat şi în viaţa civilă, cea la vedere. Poate că aşa se explică reacţia unora, precum Andrei Pleşu sau a altor intelectuali în serviciul puterii care au scăldat-o sau au tăcut la afirmaţiile aiuritoare ale preşedintelui Băsescu referitoare la regele Mihai şi mareşalul Antonescu.

Pentru unii nu pare a fi doar expresia unei promiscuităţi morale, a unei curvăsării intelectuale, ci pur şi simplu disciplină asumată până la capăt. Pentru Tismăneanu – istoricul, cel care şi-a renegat tatăl doar pentru că Băsescu avea de bifat condamnarea comunismului, reacţia a fost predictibilă, însă pentru Tismăneanu – evreul, ca şi pentru alţi intelectuali ghedesişti care şi-au construit cariera şi bunăstarea mai degrabă pe apartenenţa la aceeaşi etnie, tăcerea e stranie. Şi în cazul lor, gradul să fi bătut memoria sângelui? Amintirea Holocaustului să fi încetat să-i mai tulbure pentru că prezentul cazon e mai profitabil? Nu putem să ne prefacem că pogromul de la Iaşi ori masacrul de la Odessa nu au existat. Dacă pe noi, românii, încă ne doare, ei de ce tac, de ce sunt evazivi într-un caz în care ar trebui să nu aibă nici o ezitare?… Doar Radu F. Alexandru a fost limpede, numai că reproşul său pare să fi fost unul calculat, legat de încercările de a deveni şeful comunităţii evreieşti din România, prin gestul său adăugând o pagină ce va cântări greu la viitorul dosar de candidat.

Grotesc peisajul intelighenţiei româneşti: istorici pârâţi, profesori universitari ce bat din călcâie, filozofi ce toarnă laude băloase în paharul preşedintelui, scriitori şi ziarişti trompete de partid… Ieftini ori acoperiţi cu simţul datoriei ofiţereşti, ei sunt dizeuzele intelectualiste ale marelui cor al profitorilor. (Valentin Nicolau)