Republica procurorilor, cum au numit-o unii, încasează lovituri cumplite în ultima vreme, de imagine, dar nu numai. Semn că ceva se întîmplă în anumite sfere și că, undeva, sus, s-a ajuns la concluzia, poate, că s-a exagerat cu unele lucruri. Dovadă stau evenimente petrecute în interval de numai cîteva zile, în debutul acestui an.

Breasla procurorilor a primit două teribile lovituri de imagine, în ultimele zile, care aruncă serioase îndoieli asupra competenței – nici nu îndrăznim să spunem bunei voințe – a acestora, și, culmea, ambele au venit din interior.
Mai precis, e vorba de retrimiterea la procurori a dosarului Lukoil, după ce judecătorii au descoperit serioase erori în rechizitoriu; la un dosar cu pagube de aproape două miliarde de euro, cel mai mare din istoria României, sub acest aspect, te-ai fi așteptat la o atenție dumnezeiască la fiecare amănunt, necum la neglijență crasă.

S-ar fi putut crede că a fost o eroare izolată, dar, cîteva zile mai tîrziu, explodează un caz similar: dosarul de corupție Sorin Oprescu e, și el retrimis de judecători procurorilor DNA spre a fi refăcut din cauza unor serioase vicii de procedură.

Un al doilea dosar de primă mărime prost întocmit în decurs de cîteva zile?
După primul scandal sus-pomenit, scriam că ar fi trebuit să se lase cu demisii la vîrf. După al doilea, nici nu mai comentăm.

Procurorii încasează, însă, și alt tip de lovituri, de astă dată nu doar de imagine.
Ci, mult mai profunde, și care ar putea da peste cap din temelii însuși modul de acțiune al anchetatorilor.
O decizie a Curții Constituționale, de ieri, reprezintă o asemenea lovitură teribilă.

Cum se știe deja, CCR a anulat art.318 din Codul de procedură penală, care stipula:

”Clasarea şi renunţarea la urmărirea penală
Renunţarea la urmărirea penală
(1) În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.
(2) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.
(3) Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
d) să frecventeze un program de consiliere.”

Acest articol avea o importanță uriașă pentru procurori, pentru că le permitea să facă justiție pe cont propriu și să lase în libertate anumite persoane care ”colaborau” așa cum se cuvine, în special prin denunțuri în cazuri de corupție.
Se știe că multe fapte de corupție, precum darea de mită ori traficul de influență se sancționează cu pînă la 7 ani de închisoare, deci se încadrau perfect în articolul de mai sus.
Prin asemenea artificii a fost posibil, spre exemplu, ca infractorii/denunțători Claudiu Florică și Dinu Pescariu să rămînă liberi și cu ce au furat neatins, în scandalul Microsoft, grație colaborării cu procurorii.

Marea problemă este că articolul în cauză, așa cum corect a punctat CCR, muta parțial dreptul de a face justiție de la judecători spre procurori, ceea ce e de netolerat.

Singurul abilitat, într-o țară cu justiție democratică, să ia decizii privind inculpații este judecătorul și numai el.

Pe de altă parte, procurorii anti-corupție, în special, au pornit nenumărate dosare, probabil majoritatea zdrobitoare, de la informații ale SRI, urmate de denunțuri amănunțite din partea unor corupți cărora li se promitea din capul locului salvarea prin portița numită art.318.

O dată cu eliminarea acestui imens privilegiu, anchetatorii își pierd brațul drept.

Că e agitație maximă în structuri o dovedește și reacția imediată a ministrului Justiției, Raluca Prună, care a anunțat, ieri, că guvernul va da rapid o ordonanță de urgență care să pună în acord Codul de procedură penală cu decizia CCR. (Se așteaptă, oare, cu sufletul la gură, motivarea deciziei CCR, doar-doar s-o mai putea salva ceva din articolul respectiv?)

Interesantă grabă, în condițiile în care CCR a declarat pînă acum zeci de articole din noile coduri penale ca fiind neconstituționale, fără ca guvernanții să se sinchisească.
O singură excepție s-a înregistrat, și asta într-un caz în care, de asemenea, procurorii erau afectați zdravăn: anul trecut, CCR a declarat neconstituțional arestul la domiciliu, pentru că lipsea din lege durata maximă a acestuia, iar guvernul Ponta a corectat imediat eroarea, printr-o ordonanță de urgență.

Fără arestul la domiciliu, procurorii ar fi rămas cu varianta arestului propriu-zis, prea dură, totuși, în multe situații, ori cu cea a eliberării sub control judiciar, considerată prea convenabilă pentru cei anchetați.

În rest, apatie totală – și suspectă – față de deciziile CCR privind Codurile.

Decizia CCR vine, coincidență ori ba, la scurt timp după vizita în România a subsecretarului de stat american Victoria Nuland, cea care în premieră, vorbind despre activitatea procurorilor, a spus ”Evident, în societățile democratice, este cu adevărat importantă menţinerea unui echilibru între siguranţa cetăţenilor şi dreptul la viaţa privată”.

Un mesaj destul de asemănător celui cu care venise în România și noul ambasador Hans Klemm, în vară.
Semn că, undeva, sus, în cancelariile vestice care susțin puternic activitatea anticorupție, s-a ajuns la concluzia că s-a cam exagerat cu anumite proceduri din justiție. Și că a venit momentul ca lucrurile să revină la normal. (Bogdan Tiberiu IACOB)