În plin război ruso-ucrainean, eveniment în care statele NATO și UE se implică din ce în ce mai mult, este lansat de peste ocean un scenariu incendiar. Eliminarea Turciei din NATO. Pentru început, sub forma unui balon de încercare, ridicat de la pământ de doi politicieni de top. Și, două zile mai târziu, Uniunea Europeană votează un raport, prin care Turcia în general și Erdogan în special sunt trași de ureche. Se resetează astfel NATO?
Nu există nicio prevedere în tratatul NATO prin care să se stabilească cum anume își poate pierde un stat calitatea de membru. Când un stat este primit în NATO, este necesară unanimitatea. Prin urmare, în ceea ce privește accederea în această organizație, dreptul de veto funcționează la parametri maximi. Cât privește însă eliminarea unui stat, un caz cu totul și cu totul fără precedent, nu există nicio normă care ar putea fi aplicată. Am putea să ne imaginăm că eventuala excludere a Turciei ar putea fi totuși consecința unui vot unanim în acest sens. E greu însă de presupus că o unanimitate ar putea fi obținută atât de ușor. Analiștii de peste ocean, care de câteva zile agită această temă, avansează și un al doilea scenariu. Și anume o decizie NATO conform căreia în cazul Turciei nu s-ar mai aplica faimosul articol 5 – „Toți pentru unul, unul pentru toți”. Nemaibeneficiind de o asemenea prevedere, un stat, oricare ar fi el, nu mai are rost să rămână în NATO. Și în felul acesta, cred unii, Turcia ar putea fi împinsă afară. Dar cum s-a ajuns în această situație? Și cât de plauzibil este scenariul alungării Turciei din „paradisul” NATO?
Tensiunile dintre UE și Turcia și, respectiv, cu NATO, în special cu Statele Unite, s-au acumulat treptat. Relațiile cu Ankara au suferit o cotitură dramatică începând din iulie 2016, data loviturii de stat eșuate, care viza asasinarea lui Erdogan și instalarea la Ankara a unui nou regim. Este greu de prespus că Statele Unite nu au dispus de informații referitoare la iminența planului de asasinare. Cert este însă că demnitarii de la Washington nu au mișcat un deget pentru a-l preveni pe liderul turc. Și la fel de cert este că cel care i-a salvat viața și regimul, avertizând-l telefonic și oferindu-i toate detaliile necesare, a fost Vladimir Putin. Din momentul loviturii de stat eșuate, au apărut trei consecințe dramatice în relațiile Turciei din interiorul NATO, în special în relația bilaterală cu Washingtonul, în planul raporturilor cu Uniunea Europeană, unde Turcia așteaptă de decenii să fie primită, dar și în plan intern.
În plan intern, liderul de la Ankara a declanșat o vânătoare sângeroasă împotriva tuturor persoanelor bănuite că ar fi făcut parte din complot sau că ar fi putut deveni oponenți ai săi. Acest proces intern nu putea fi declanșat și desfășurat fără restricționarea severă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și a drepturilor democratice ale societății civile de a funcționa și coexista cu statul. Relația cu Statele Unite s-a deteriorat dramatic pe de-o parte fiindcă, temporar, regimul Erdogan a interzis decolarea și aterizarea bombadierelor Statelor Unite din baza militar de la Incirlik, iar pe de altă parte pentru că Washingtonul nu a răspuns presiunilor uriașe făcute de Erdogan, care a solicitat extrădarea faimosului cleric Fethullah Gülen, considerat a fi un cap al conspirației. În trecut, acesta a fost unul dintre susținătorii lui Erdogan, dar, ulterior, relațiile lor s-au deteriorat, iar clericul a primit azil politic în Statele Unite. În prezent are 81 de ani, iar mișcarea islamistă Hizmet pe care a întemeiat-o dispune de o rețea uriașă de școli și ONG-uri răspândite în întreaga lume. Se estimează că 10% din populație îl susține. Autor a peste 40 de cărți, este o autoritate incontestabilă a lumii islamice. Întrucât Statele Unite au refuzat să îl predea pe cleric, Erdogan a ales la rândul său să cumpere armament performant nu de la americani, ci ce la ruși. O chestiune extrem de sensibilă, întrucât Turcia este stat NATO și nu unul oarecare. Are cea mai puternică armată din Europa, iar în ceea ce privește Marea Neagră, este garantul strâmtorilor, a navigației libere pe timp de pace și a navigației atent monitorizate în timp de război.
Dar ce i se impută Turciei, dincolo de recentul raport UE vizând restricționarea unor drepturi și libertăți? Și, desigur, dincolo de achizițiile de armament rusesc? După cum se știe, de curând și invocând pericolul pe care îl prezintă Federația Rusă pentru statele din proximitate, Suedia și Finlanda au solicitat primirea în NATO printr-o procedură de urgență. Iar lucrurile se mișcă în această direcție. Turcia însă poate bloca aderarea. Fructificându-și dreptul de veto. Motivele lui Erdogan sunt tot de natură politică. Ambele state susțin Partidul Muncitorilor din Kurdistan, care este perceput la Ankara drept o organizație teroristă. Din discuțiile avute până în prezent pe această temă, nu rezultă că vreuna dintre părți renunță la pozițiile inițiale. Pe acest fond, a apărut și controversa legată de eliminarea Turciei din rândul statelor NATO.
Și nu numai. Realitatea este că Turcia fie a închis ochii, fie a privit în altă parte atunci când Federația Rusă și-a concentrat forțele navale în Marea Neagră, creând practic o blocadă de-a lungul întregii coaste și perturbând astfel întreg traficul de mărfuri, ceea ce a însemnat generarea unor pierderi uriașe nu numai pentru statele riverane, ci și pentru toate statele care tranzitează prin Marea Neagră.
Dacă nu este greu de deslușit contextul actualelor tensiuni dintre Turcia și statele NATO și, respectiv, dintre Turcia și UE, este imposibil de evaluat, cel puțin pentru moment, care ar putea fi consecințele pe termen scurt, mediu și lung ale transformării Turciei din amic în inamic. Din aliat în dușman.