Încă de la declanșarea războiului împotriva Crimeei din 2012 și, anul trecut, a celui de-a doilea război împotriva Ucrainei, Vladimir Putin a susținut sus și tare că este victima unei provocări. Că Federația Rusă ar fi declanșat un război preventiv. Pentru că statele NATO și-au încălcat angajamentele. Și amenință prin extindere securitatea Rusiei. Acest argument e cap coadă fals.
Este extrem de important ca opinia publică din lumea întreagă, inclusiv din România, să fie edificată asupra unei realități transformate de Vladimir Putin în casus belli. Este sau nu este de tip preventiv războiul declanșat de liderul de la Moscova? Se află sau nu se află la originea deciziilor militaro-politice adoptate de Kremlin o încălcare a angajamentelor statelor NATO față de Federația Rusă? De răspunsul la această întrebare depinde în definitiv modul în care istoria de azi și istoria de mâine judecă și califică acest război. Dacă statele NATO și-au încălcat vreun angajament și dacă ele, prin extindere, amenință cu adevărat Federația Rusă, atunci războiul lui Putin ar putea fi calificat drept un război de apărare, iar invadarea Ucrainei drept expresie a unui război preventiv. Dacă însă se dovedește contrariul, atunci acest război este de la început până la sfârșit un act criminal.
Voi începe prin a afirma că în niciuna dintre arhivele de la Moscova, de la Berlin, de la Washington sau din altă parte nu există niciun document semnat prin care statele NATO sau NATO ca atare și-ar fi asumat neextinderea. Nimeni nu a putut și nu poate să scoată la iveală un asemenea document. Mai mult decât atât. Nu există nicio stenogramă a unor convorbiri politice purtate la vârf înaintea căderii Zidului Berlinului sau ulterior, din care să rezulte că vreun lider NATO s-ar fi angajat în vreun fel în numele organizației ca aceasta să nu se extindă. Vladimir Putin lansează acuzații într-o cadență care pentru susținătorii săi, mai ales cei din Federația Rusă, dar și pentru mulți oameni naivi, dobândesc un anumit grad de credibilitate, susținând sus și tare – prima dată a făcut-o în 2007, la Conferința de Securitate de la Munchen – că statele NATO și-au încălcat în mod flagrant angajamentul. Un angajament pe care însă nici Putin nici nimeni altcineva nu a reușit să-l dovedească la o distanță de peste 32 de ani de la căderea Zidului Berlinului.
Atunci Mihail Gorbaciov, secretarul general al CC al PC al URSS, s-a întâlnit pe rând cu George Bush, vicepreședintele Statelor Unite, și cu președintele Ronald Reagen. Dialogurile care au avut loc sunt consemnate în stenograme. Stenogramele sunt accesibile. Nu numai că Rusia, pe atunci încă Uniunea Sovietică, nu a primit absolut nicio garanție privin non-extinderea NATO, dar, mai mult decât atât, acest subiect nici măcar nu a fost discutat. Decât în trecere. Și iată cum. Mihail Gorbaciov și-a exprimat o temere și anume că, prin unificarea celor două Germanii, care era subiectul la ordinea zilei după căderea Zidului Berlinului, forțele NATO ar putea să intre în Germania de Est. Referitor la acest subiect, singurul document care consemnează existența unui dialog spune că, în februarie 1990, James Baker, secretarul de stat al Statelor Unite, într-o discuție la Moscova cu Mihail Gorbaciov, i-ar fi spus acestuia că este mai bine să existe „o Germanie unificată în cadrul structurii politice și militare a NATO, decât în afara acestei structuri”. Iar Gorbaciov nu a făcut niciun comentariu. În ziua următoare, liderul soviectic s-a întâlnit cu cancelarul Germaniei de Vest Helmut Kohl, cu care a purtat un lung dialog. Nu s-a discutat absolut nimic despre extindere. În 1999, NATO primește în alianță primele trei state care fuseseră membre ale Pactului de la Varșovia, așa-zisul grup de la Vișegrad, Polonia, Ungaria și Republica Cehă. Oficialii de la Kremlin nu au absolut nicio obiecție care ar putea fi identificată în arhivele cuprinzând documente oficiale. În 1914, Gorbaciov, într-un interviu acordat publicației Kommersant, afirmă negru pe alb: „Subiectul extinderii NATO nu a fost niciodată discutat și nu a fost ridicat în acei ani”. Primul președinte ales al Rusiei, Boris Elțîn, într-o convorbire oficială cu Bill Clinton, afirmă: „Înțeleg că nicio posibilă integrare a țărilor est-europene în NATO nu va duce automat la faptul că aliații se vor întoarce cumva împotriva Rusiei”. Este o simplă afirmație, față de care Clinton ar fi putut foarte bine să dea asigurări pozitive. Dar nici măcar acest lucru nu rezultă din stenograme.
Iar acum ne apropiem de momentul Vladimir Putin și de legenda falsă pe care acesta a creat-o. În 2002, NATO și Rusia semnează „Actul Fondator NATO-Rusia”. Nici în acest Act Fondator, care este un document destul de vast, în vigoare și astăzi, nu se precizează asolut nimic referitor la non-extinderea NATO. Scandalul izbucnește în 2007, la Conferința de Securitate de la Munchen, unde Vladimir Putin are literalmente o explozie nervoasă, acuzând alianța de duplicitate și de faptul că, prin extinderea ei, Rusia este amenințată. Și, în fine, în 2008, la București are loc summitul NATO, în prezența lui Vladimir Putin, unde alianța a exclus soluția unei integrări rapide a Georgiei și Ucrainei în structurile NATO, dar a decis textual că aceste state „urmează să ni se alătre în cele din urmă”.
Mai este ceva de adăugat? Dacă da, o vor face cu certitudine specialiștii istoriei recente. Dar cu siguranță nu mai are de unde să apară vreun document cât de cât relevant prin care legenda creată și acreditată de Vladimir Putin să poată fi susținută. Iar dacă Federația Rusă nu este într-o postură de apărare ci, dimpotrivă, într-una agresivă, dacă statele NATO nu și-au încălcat niciun angajament, ci, dimpotrivă, au dovedit corectitudine prin deciziile luate, atunci concluzia este una singură. Războiul declanșat de Federația Rusă este, fără niciun fel de alte nuanțe, un război agresiv, purtat prin mijloace criminale, iar Vladimir Putin nu poate prezenta niciun fel de argumente cum că Rusia s-ar afla într-o postură de apărare.